Lumină de august. Pe „Electrica”

E august și parcă mai mult ca oricând viitorul refuză să moară. S-ajungă pe lumea cealaltă, aceasta, în raiul prezentului. Să devină clipă, să fie, în sfârșit, „acum”. Iar dacă e august în Timișoara, pe „Electrica”, viitorul lui „a avea” stadion e și mai îndărătnic. Rămâne un bătrân, dacă nu un etern, pentru viețile noastre mici, „vom avea”.

Cu soarele neiertător al amiezii deasupra capului, îmi imaginez, după mult timp, pe schela metalică ce se vrea peluză, cum e dincoace, în dreapta, la cei cu abonament și cu acoperiș deasupra capului. Și, rușinat că le port pică, îmi îndrept privirea înainte. Mai mult, ridic fruntea.

Și văd partea plină a paharului pentru shoturi (dar știți zicala cu esențele tari) în care stau: halba. Nouă și strălucitoare — cea mai înaltă peluză a unui stadion din Timișoara. Iar „Electrica” de pe Renașterii (sau după, fiindcă Epoca Luminilor i-a urmat — nu-i așa? — lui Michelangelo) devine un adevărat „teatru al viselor”, cu balcoane de la care mă văd urmărind spectacolul, deși nu am abonament la nicio lojă.

Sigur, partea plină a paharului, halba, e goală înainte de-a primi spuma de două degete a inaugurării, dar dacă se va umple măcar la meciuri, tot e bine. Și vorbesc exclusiv nu doar de această toamnă — cât mai joacă Poli aici, se pare (se speră!) —, ci și de latura dinspre teren a căminului de 900 de locuri al Universității de Vest. Care, desigur, impresionează și strivește, ca o catedrală medievală, credinciosul — spectatorul, suporterul, microbistul.

Și bine-i face, fiindcă o merită. Academismul trebuie să zdrobească impresionismul propus de „Electrica”. Ba chiar pointilismul „arenei”, fiindcă fotbalul e pe puncte și, iată, Poli știe asta și înscrie, învinge. De două ori la rând cu mine în tribună. În campionatul Ligii 2, cu Slobozia, și în a doua competiție a țării, cu Târgu Mureș.

Și duminica viitoare, cum îmi promit în timp ce vocea lui Nicolae Secoșan, după ce Alexa a șters Insula Iubirii lui Tamaș de pe harta Cupei, îmi întipărește în minte urarea: „Să tot avem parte de seri ca asta!”.

Galeria lui Poli cântă în amurg, iar gardul ruginit ce separă terenul de noul complex studențesc mi se pare desprins din Titanic de studenții noștri la Arte. Prezentul se sărută cu clipa la prora și ne așteaptă o noapte fierbinte de august. De Oscar.