Ultimul stinge lumina

Roxelana RADU

Ca să-mi mai treacă de dor și alean, răsfoiam deunăzi pe rețelele de socializare, după diverse live-uri ori reel-uri de la țărmul Mării Negre, trăgând nădejde la ceva țipete ascuțite de pescăruși ori sunet de valuri izbindu-se molcom de mal. Aș, de unde?! Nu mi-a venit a crede văzând cum încinseseră românii niște hore și sârbe care acopereau și valurile și albatroșii, pe plaja unei binecunoscute stațiuni din sudul litoralului. Dansau en plein-air ca să folosesc un termen din pictură, în soarele necruțător al amiezii, stimulați de DJ și de decibelii din boxele și difuzoarele care luaseră plaja cu asalt, peste care se suprapuneau strigături, fluierături, chiuituri și altele asemenea. Bref, un vacarm!

În vremea asta, restul turiștilor asistau siderați la spectacolul de un grotesc inimaginabil, pentru care nu fuseseră pregătiți, dar pe care erau obligați să-l suporte. Pe principiul all inclusive, cum s-ar zice. Dar nu mă mai miră nimic, pare că ținem morțiș să atragem atenția. Ne facem intrarea gălăgioși pe plajă, în avion, în magazin, oriunde-am fi, vrem să ieșim în evidență, să sărim în ochi cu orice preț. Deunăzi, pe litoral, o familie a plecat de la micul dejun cu vreo două-trei kilograme de mezeluri înghesuite în caserole. Oamenii luaseră cazare plus mic dejun, și și-au făcut calculul că suplinesc restul meselor cu mâncarea de la micul dejun. Cum socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă, responsabilii hotelului au observat. Un motiv suficient pentru ca rețelele de socializare să explodeze de comentarii, glume și critici dure din partea internauților – amuzați ori indignați, după caz. Problema nu e de azi, de ieri. De cele mai multe ori, argumentul „dacă am plătit am dreptul să iau și în geantă” revine constant în discuțiile despre vacanțe all inclusive ori cu mic dejun inclus. Este adevărat, turistul achită serviciul și are dreptul la ce este inclus în pachet. Însă așa cum plătim o cameră de hotel fără să o luăm acasă, plata bufetului înseamnă dreptul de a mânca acolo, nu de a transforma restaurantul într-un magazin alimentar personal. Vorbim despre un tipar recognoscibil, un comportament adânc înrădăcinat în societatea românească, care vădește un soi de provincialism cultural – rămășiță din perioada comunistă. Și despre un tip de rememorări colective ale lipsurilor care unora le declanșează un comportament sui generis, o lăcomie nejustificată comparativ cu alte societăți. Dincolo de toate acestea însă, cealaltă fațetă a problemei o reprezintă risipa. Nu știu cum ar putea fi explicată risipa asta, într-o societate în care 250.000 de copii se culcă nemâncați în fiecare seară, iar 56% din populație sare peste mese ca să poată face față presiunii financiare. Dar să nu ne imaginăm că risipa reprezintă doar problema românilor. Statistici îngrijorătoare ne arată că în întreaga lume se aruncă zilnic aproximativ 2,87 miliarde de kilograme (2,87 milioane de tone) de alimente, adică peste 1 miliard de mese în fiecare zi. În vremea asta, peste 780 de milioane de oameni suferă de foame pe planetă. Rezumând așadar, risipa și foamea sunt deopotrivă prezente, la scară planetară. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să urmăm exemplul Franței, care a adoptat legislația anti-risipă și care a implementat o strategie bine pusă la punct în acest sens. Ușor de zis, mai greu de făcut, ca de fiecare dată când este vorba de protecția socială.

Și poate că ar mai merita făcut ceva, în altă ordine de idei: să înțelegem că o vacanță, fie ea la malul mării sau în altă parte, ar trebui să însemne cu totul altceva decât mezeluri îndesate în traistă, mese pantagruelice și resturi de mâncare uitate în camera de hotel. Firește, pentru aceia care încă își permit să plece în vacanță, din ce în ce mai puțini, după cum spun statisticile. Pentru că cei mai mulți, din populația activă, manifestă prudență când e vorba de vacanțe. Bunăoară, la Buzău, creșterea costului vieții ori pierderea locurilor de muncă sunt doar două dintre cauzele care au determinat anul acesta peste 165 de persoane să apeleze la Comisia de insolvență a persoanelor fizice, în vederea deschiderii procedurii insolvenței personale. Numărul cererilor este de patru ori mai mare decât anul trecut, spun analiștii. Diminuarea veniturilor, problemele medicale, gradul de îndatorare, ori pierderea locului de muncă fac ca aceste persoane să se afle în imposibilitatea de a-și plăti ratele către creditori. La nivel macro, datele Institutului Național de Statistică arată că unul din cinci români trăiește sub pragul sărăciei. Vă întrebați care este pragul sărăciei? 63 de lei pe zi. Nici vârstnicii n-o duc mai bine. 12,3% dintre persoanele cu vârsta de 66 de ani și peste, care trăiesc în România se află sub pragul sărăciei, potrivit celor mai recente date prezentate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD).

În vremea asta, platformele de socializare au devenit în fapt un mediu cât se poate de antisocial. Mascate sub aparența „libertății de exprimare” invocată cu nonșalanță, găsim aici prejudecăți, agresivitate în limbaj, frustrare și violență simbolică, ură, intoleranță, discriminare și ostilitate față de indivizi sau grupuri (definite prin caracteristici sau nu), xenofobie, antisemitism, manipulare prin utilizarea malițioasă a tehnologiei. Gratuitatea rețelelor sociale a făcut ca ele să se bucure de popularitate și ne amintim desigur de începuturi, când utilizatorii împărtășeau numai lucruri frumoase, iar mediul online era plin de floricele și poezioare, toate menite să cultive idei și emoții pozitive comune. Astăzi?!?  Hélas…! Cunoaștem cu toții celebra afirmație „Dacă este gratuit, tu ești produsul!”, doar că suntem din ce în ce mai neatenți la capcana gratuității. Pierduți în regatul iluziei și al aparențelor, nu înțelegem că ne pândește o altă capcană, și mai periculoasă: dezumanizarea. Fiindcă dacă atunci când vorbești cu cineva față în față poți să-i vezi reacția, să-i simți tensiunea, ori să-i auzi glasul, în mediul digital ai doar pixeli, emoticoane și cuvinte. Cine a citit despre experimentul Marina Abramovic știe despre ce vorbesc.

Și uite-așa, stridența despre care spuneam la început, se transformă într-o obișnuință, des întâlnită în cotidian și aprig încurajată pe platformele sociale. Probabil că pe vremea floricelelor și poezioarelor ni se părea că avem idei, concepții și viziuni comune. Astăzi însă, diferențele dintre noi sunt mai vizibile ca niciodată. Nu o dată am rămas surprinsă văzând cum unii oameni pe care credeam că-i cunosc avansează idei care ne delimitează decisiv, într-un limbaj care ne separă definitiv. Nu o dată am văzut indivizi care semnează ca jurnaliști, dar vituperează în termeni vulgari pe seama unuia și altuia. Iar vulgaritatea, ca mai toate lucrurile negative, se întinde ca pecinginea, căci e mai ușor să-i numești „jeguri” pe cei pe care nu-i placi, decât să-i critici civilizat. Vorba poetului, „tot ce-i românesc nu piere”…

De fapt, începusem să vă povestesc despre mare și vacanțe. Până la urmă, am reușit să bifez vreo două răsărituri pe nisip, în liniștea zorilor. Ce-i drept, cu greu mi-am croit drumul spre mare prin mulțimea de mașini, traficul chinuit de supraaglomerare și accidentele dese. Așa se întâmplă în fiecare an, pe la jumătatea lui august, când oamenii vin să vadă navele militare gătite în haine de sărbătoare: Pavilionul, Geacul și Marele Pavoaz. Un moment emoționant a fost acela în care autoritățile prezente în acest an au mulțumit marinarilor pentru apărarea securității graniței de est și a Mării Negre, și pentru contribuția la siguranța țării. Mi-am imaginat (tot cu emoție) cum ar fi ca ele, autoritățile, să mulțumească și pensionarilor cărora le-au tăiat din pensii și care decontează și astăzi nota de plată a austerității. Sau șomerilor, coasiguraților, elevilor și tuturor celor cu ajutorul cărora s-a scos țara din criză în 2025. Ar fi o premieră!

Altminteri, parafrazând zicala „vom fi iarăși ce-am fost”, criza s-a adâncit, țara e tot fără guvern, iar românii tot cu sufletul la gură, la auzul știrilor despre reactoare, energie și baterii de stocare. Mai acu’ ceva vreme se auzise că s-a aprins lumina (în cămară sau în țară, nu știu exact). Probabil că o fi fost un bec de veioză. Oricum, ultimul stinge lumina, întotdeauna.