În mai multe comune din Teleorman, oamenii așteaptă de ani buni să vină gazul. Banii pentru rețea vin printr-un program guvernamental, „Anghel Saligny”, prin care statul plătește construcția conductelor, iar primăriile se ocupă de organizarea licitațiilor. Pe hârtie, pare simplu. În practică, o decizie administrativă aparent minoră poate face diferența între un sat racordat la gaz și un proiect blocat în instanță, cu banii pierduți. Pe 15 iulie 2026, în Monitorul Oficial a apărut un anunț de participare la licitație pentru concesionarea serviciului de distribuție a gazelor naturale în șase comune din Teleorman — Mavrodin, Nanov, Buzescu, Nenciulești, Călinești și Plosca —, organizat de Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „Vedea – Gaz Teleorman”. Ofertele urmau să fie depuse până pe 8 septembrie 2026. La prima vedere, e vestea bună pe care mulți locuitori o așteaptă. Privit mai atent, anunțul ridică o problemă pe care juriștii specializați în achiziții publice o consideră riscantă. Pentru o rețea de gaze finanțată din bani publici trebuie făcute, de fapt, două lucruri diferite. Primul: cineva trebuie să proiecteze și să construiască fizic conductele — o lucrare plătită integral din bani publici, ca și cum primăria ar plăti asfaltarea unui drum. Al doilea: cineva trebuie să primească dreptul exclusiv de a opera rețeaua timp de zeci de ani, adică de a vinde gazul locuitorilor și de a încasa banii din facturi. Acesta e un contract de concesiune, cu totul altă natură juridică decât un contract de construcție. Legea tratează separat aceste două lucruri, tocmai pentru că sunt diferite.

Construcția rețelei ar trebui scoasă la licitație pe platforma națională de achiziții publice, SEAP — locul unde firmele de construcții caută zilnic șantiere.

Concesiunea, în schimb, are o procedură specială, gândită printr-o hotărâre de guvern din 2019, iar anunțul se publică doar în Monitorul Oficial — o publicație pe care puțini constructori o urmăresc.

Din descrierea publicată, obiectul concesiunii scoase la licitație în Teleorman nu se limitează la exploatarea viitoare a rețelei, ci include și „serviciile de proiectare tehnică, documentațiile pentru obținerea autorizației de construcție, construcția, exploatarea și dezvoltarea sistemului de distribuție a gazelor” — deci exact tiparul pe care specialiștii îl semnalează drept riscant: o lucrare plătită din fonduri publice, atribuită printr-o procedură gândită pentru cu totul altceva, publicată doar acolo unde constructorii, de regulă, nu caută oportunități. De ce contează asta pentru cetățeni, nu doar pentru juriști? Pentru că o astfel de procedură poate fi contestată în instanță de o firmă nemulțumită, iar cât timp durează un proces, licitația rămâne blocată. Iar timpul, în acest caz, chiar nu prisosește: o ordonanță de urgență adoptată în 2025 a fixat un termen ferm pentru tot programul „Anghel Saligny” — toate contractele de finanțare trebuie semnate cel târziu până la 31 decembrie 2026, altfel proiectul e scos pur și simplu de pe lista de finanțare, iar banii se pierd.

Pentru comunele din Teleorman, cu oferte depuse abia în septembrie, marja de manevră până atunci e deja strânsă. Dacă procedura ar fi contestată, riscul nu mai este doar o întârziere — e pierderea definitivă a finanțării. Există și un al doilea argument, mai tehnic, dar esențial pentru cazul concret. Chiar Agenția Națională pentru Achiziții Publice a explicat, într-un răspuns oficial din 2023, că procedura specială cu publicare doar în Monitorul Oficial este gândită exclusiv pentru concesiunile „clasice”, în care autoritatea nu plătește niciun ban operatorului, iar acesta se recuperează integral din tariful încasat de la consumatori. Or, tocmai asta lipsește atunci când primăria plătește, din fonduri publice, proiectarea și construcția rețelei: acolo există o plată directă către operator, deci nu mai suntem în situația pentru care a fost gândită scurtătura din Monitorul Oficial. ANAP a mai precizat că, de la liberalizarea prețurilor la gaze, din 2020, chiar și pentru concesiunile „clasice” din acest sector e tot mai greu de susținut condiția remunerării exclusive din tarif — un motiv în plus de prudență pentru orice primărie care ia în calcul procedura specială.

Mai există un argument, cel mai ușor de înțeles chiar și pentru cineva fără studii juridice: în ierarhia actelor normative, o lege bate un ordin de ministru. În 2025, un ordin comun al miniștrilor a stabilit cum circulă banii atunci când concesionarul e cel care contractează proiectarea sau execuția: statul virează suma primăriei, primăria o virează concesionarului, iar concesionarul plătește firma care face efectiv lucrarea. Acest ordin ar putea fi citit, greșit, ca un temei pentru a ocoli licitația publică obișnuită. Nu este. Un ordin de ministru este, prin natura lui, un act emis „în executarea” unei legi, nu unul care poate schimba sau înlocui o lege — un principiu de bază al tehnicii legislative, confirmat de Legea nr. 24/2000. Ordinul spune, așadar, doar cum circulă banii după ce există deja un contract de lucrări atribuit legal; el nu poate ține loc de licitație și nu poate scuti primăria de obligația, impusă printr-o lege adoptată de Parlament (Legea nr. 98/2016), de a scoate proiectarea și execuția la licitație publică, pe SEAP.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că asociația de comune sau primăriile din Teleorman au acționat cu rea-credință. Este mai degrabă vorba despre presiunea reală a unui termen strâns și despre o legislație greu de descifrat, într-un domeniu în care puține primării din mediul rural au acces la o consultanță juridică specializată în achiziții sectoriale. Tocmai de aceea, soluția recomandată de specialiști nu e complicată: două proceduri separate — una pentru construcția rețelei, pe SEAP, și una pentru concesionarea serviciului, în Monitorul Oficial —, organizate în paralel, dar ținute distincte una de cealaltă. Costă, poate, câteva săptămâni în plus la pregătirea documentației. În schimb, elimină riscul ca un proiect așteptat de ani de zile într-un sat să rămână blocat în instanță cu doar câteva luni înainte de termenul-limită — și, odată cu el, să dispară și gazul pe care oamenii îl așteaptă.

Chiar dacă licitația unică ar trece neatacată de vreo firmă concurentă, rămâne o a doua instanță de control, care vine de regulă mai târziu, dar lovește la fel de dur: Curtea de Conturi. Este instituția care verifică, la orice primărie, cum au fost cheltuiți banii publici — inclusiv cei primiți prin „Anghel Saligny”. Un control nu se oprește la a constata că există o hotărâre de consiliu local și un contract de finanțare semnat cu statul. Auditorii urmăresc dacă fiecare plată către constructor are la bază un contract atribuit legal și dacă firma care a încasat banii este, întradevăr, creditorul îndreptățit al primăriei. Compară apoi contractul de finanțare, devizul lucrării și documentația concesiunii, ca să vadă exact ce a plătit statul și ce ar fi trebuit să suporte, din resurse proprii, viitorul operator — pentru că aceeași rețea nu poate fi, în același timp, „investiție proprie a concesionarului” în actele concesiunii și lucrare decontată integral din bani publici. Verifică, de asemenea, dacă a existat concurență reală pentru partea de construcție sau dacă gruparea ei cu operarea pe termen lung a restrâns nejustificat numărul firmelor care ar fi putut depune ofertă, și dacă rețeaua, odată construită, a fost înregistrată corect în patrimoniul public, cu sursa de finanțare clar menționată, înainte de a fi predată operatorului. Dacă un asemenea control constată că banii publici au fost cheltuiți fără temeiul legal cerut de Legea nr. 98/2016, consecința nu rămâne una teoretică. Legea privind organizarea Curții de Conturi obligă conducerea instituției controlate să stabilească întinderea prejudiciului și să dispună recuperarea lui, iar programul „Anghel Saligny” permite, la rândul lui, cererea de restituire a sumelor folosite nelegal. Chiar Curtea de Conturi a atras atenția, într-o comunicare din aprilie 2025 privind exact programele gestionate de Ministerul Dezvoltării, printre care „Anghel Saligny”, asupra necesității de a evita paralelismele în finanțare și de a verifica riguros corectitudinea sumelor cerute la decontare de primării.

Cu alte cuvinte, riscul unei licitații unice nu se oprește la o eventuală contestație din partea unei firme concurente: peste ani, aceeași decizie poate ajunge să coste primăria — și, indirect, comunitatea — chiar banii pe care programul i-a oferit ca să aducă gazul mai aproape de oameni.

În mai multe comune din Teleorman, oamenii așteaptă de ani buni să vină gazul. Banii pentru rețea vin printr-un program guvernamental, „Anghel Saligny”, prin care statul plătește construcția conductelor, iar primăriile se ocupă de organizarea licitațiilor. Pe hârtie, pare simplu. În practică, o decizie administrativă aparent minoră poate face diferența între un sat racordat la gaz și un proiect blocat în instanță, cu banii pierduți. Pe 15 iulie 2026, în Monitorul Oficial a apărut un anunț de participare la licitație pentru concesionarea serviciului de distribuție a gazelor naturale în șase comune din Teleorman — Mavrodin, Nanov, Buzescu, Nenciulești, Călinești și Plosca —, organizat de Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „Vedea – Gaz Teleorman”. Ofertele urmau să fie depuse până pe 8 septembrie 2026. La prima vedere, e vestea bună pe care mulți locuitori o așteaptă. Privit mai atent, anunțul ridică o problemă pe care juriștii specializați în achiziții publice o consideră riscantă. Pentru o rețea de gaze finanțată din bani publici trebuie făcute, de fapt, două lucruri diferite. Primul: cineva trebuie să proiecteze și să construiască fizic conductele — o lucrare plătită integral din bani publici, ca și cum primăria ar plăti asfaltarea unui drum. Al doilea: cineva trebuie să primească dreptul exclusiv de a opera rețeaua timp de zeci de ani, adică de a vinde gazul locuitorilor și de a încasa banii din facturi. Acesta e un contract de concesiune, cu totul altă natură juridică decât un contract de construcție. Legea tratează separat aceste două lucruri, tocmai pentru că sunt diferite.

Construcția rețelei ar trebui scoasă la licitație pe platforma națională de achiziții publice, SEAP — locul unde firmele de construcții caută zilnic șantiere.

Concesiunea, în schimb, are o procedură specială, gândită printr-o hotărâre de guvern din 2019, iar anunțul se publică doar în Monitorul Oficial — o publicație pe care puțini constructori o urmăresc.

Din descrierea publicată, obiectul concesiunii scoase la licitație în Teleorman nu se limitează la exploatarea viitoare a rețelei, ci include și „serviciile de proiectare tehnică, documentațiile pentru obținerea autorizației de construcție, construcția, exploatarea și dezvoltarea sistemului de distribuție a gazelor” — deci exact tiparul pe care specialiștii îl semnalează drept riscant: o lucrare plătită din fonduri publice, atribuită printr-o procedură gândită pentru cu totul altceva, publicată doar acolo unde constructorii, de regulă, nu caută oportunități. De ce contează asta pentru cetățeni, nu doar pentru juriști? Pentru că o astfel de procedură poate fi contestată în instanță de o firmă nemulțumită, iar cât timp durează un proces, licitația rămâne blocată. Iar timpul, în acest caz, chiar nu prisosește: o ordonanță de urgență adoptată în 2025 a fixat un termen ferm pentru tot programul „Anghel Saligny” — toate contractele de finanțare trebuie semnate cel târziu până la 31 decembrie 2026, altfel proiectul e scos pur și simplu de pe lista de finanțare, iar banii se pierd.

Pentru comunele din Teleorman, cu oferte depuse abia în septembrie, marja de manevră până atunci e deja strânsă. Dacă procedura ar fi contestată, riscul nu mai este doar o întârziere — e pierderea definitivă a finanțării. Există și un al doilea argument, mai tehnic, dar esențial pentru cazul concret. Chiar Agenția Națională pentru Achiziții Publice a explicat, într-un răspuns oficial din 2023, că procedura specială cu publicare doar în Monitorul Oficial este gândită exclusiv pentru concesiunile „clasice”, în care autoritatea nu plătește niciun ban operatorului, iar acesta se recuperează integral din tariful încasat de la consumatori. Or, tocmai asta lipsește atunci când primăria plătește, din fonduri publice, proiectarea și construcția rețelei: acolo există o plată directă către operator, deci nu mai suntem în situația pentru care a fost gândită scurtătura din Monitorul Oficial. ANAP a mai precizat că, de la liberalizarea prețurilor la gaze, din 2020, chiar și pentru concesiunile „clasice” din acest sector e tot mai greu de susținut condiția remunerării exclusive din tarif — un motiv în plus de prudență pentru orice primărie care ia în calcul procedura specială.

Mai există un argument, cel mai ușor de înțeles chiar și pentru cineva fără studii juridice: în ierarhia actelor normative, o lege bate un ordin de ministru. În 2025, un ordin comun al miniștrilor a stabilit cum circulă banii atunci când concesionarul e cel care contractează proiectarea sau execuția: statul virează suma primăriei, primăria o virează concesionarului, iar concesionarul plătește firma care face efectiv lucrarea. Acest ordin ar putea fi citit, greșit, ca un temei pentru a ocoli licitația publică obișnuită. Nu este. Un ordin de ministru este, prin natura lui, un act emis „în executarea” unei legi, nu unul care poate schimba sau înlocui o lege — un principiu de bază al tehnicii legislative, confirmat de Legea nr. 24/2000. Ordinul spune, așadar, doar cum circulă banii după ce există deja un contract de lucrări atribuit legal; el nu poate ține loc de licitație și nu poate scuti primăria de obligația, impusă printr-o lege adoptată de Parlament (Legea nr. 98/2016), de a scoate proiectarea și execuția la licitație publică, pe SEAP.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că asociația de comune sau primăriile din Teleorman au acționat cu rea-credință. Este mai degrabă vorba despre presiunea reală a unui termen strâns și despre o legislație greu de descifrat, într-un domeniu în care puține primării din mediul rural au acces la o consultanță juridică specializată în achiziții sectoriale. Tocmai de aceea, soluția recomandată de specialiști nu e complicată: două proceduri separate — una pentru construcția rețelei, pe SEAP, și una pentru concesionarea serviciului, în Monitorul Oficial —, organizate în paralel, dar ținute distincte una de cealaltă. Costă, poate, câteva săptămâni în plus la pregătirea documentației. În schimb, elimină riscul ca un proiect așteptat de ani de zile într-un sat să rămână blocat în instanță cu doar câteva luni înainte de termenul-limită — și, odată cu el, să dispară și gazul pe care oamenii îl așteaptă.

Chiar dacă licitația unică ar trece neatacată de vreo firmă concurentă, rămâne o a doua instanță de control, care vine de regulă mai târziu, dar lovește la fel de dur: Curtea de Conturi. Este instituția care verifică, la orice primărie, cum au fost cheltuiți banii publici — inclusiv cei primiți prin „Anghel Saligny”. Un control nu se oprește la a constata că există o hotărâre de consiliu local și un contract de finanțare semnat cu statul. Auditorii urmăresc dacă fiecare plată către constructor are la bază un contract atribuit legal și dacă firma care a încasat banii este, întradevăr, creditorul îndreptățit al primăriei. Compară apoi contractul de finanțare, devizul lucrării și documentația concesiunii, ca să vadă exact ce a plătit statul și ce ar fi trebuit să suporte, din resurse proprii, viitorul operator — pentru că aceeași rețea nu poate fi, în același timp, „investiție proprie a concesionarului” în actele concesiunii și lucrare decontată integral din bani publici. Verifică, de asemenea, dacă a existat concurență reală pentru partea de construcție sau dacă gruparea ei cu operarea pe termen lung a restrâns nejustificat numărul firmelor care ar fi putut depune ofertă, și dacă rețeaua, odată construită, a fost înregistrată corect în patrimoniul public, cu sursa de finanțare clar menționată, înainte de a fi predată operatorului. Dacă un asemenea control constată că banii publici au fost cheltuiți fără temeiul legal cerut de Legea nr. 98/2016, consecința nu rămâne una teoretică. Legea privind organizarea Curții de Conturi obligă conducerea instituției controlate să stabilească întinderea prejudiciului și să dispună recuperarea lui, iar programul „Anghel Saligny” permite, la rândul lui, cererea de restituire a sumelor folosite nelegal. Chiar Curtea de Conturi a atras atenția, într-o comunicare din aprilie 2025 privind exact programele gestionate de Ministerul Dezvoltării, printre care „Anghel Saligny”, asupra necesității de a evita paralelismele în finanțare și de a verifica riguros corectitudinea sumelor cerute la decontare de primării.

Cu alte cuvinte, riscul unei licitații unice nu se oprește la o eventuală contestație din partea unei firme concurente: peste ani, aceeași decizie poate ajunge să coste primăria — și, indirect, comunitatea — chiar banii pe care programul i-a oferit ca să aducă gazul mai aproape de oameni.