Războiul din fosta Iugoslavie a fost cel mai sângeros conflict din Europa, după cel de-al doilea război mondial, până la izbucnirea conflictului din Ucraina.

În general, războiul din Iugoslavia este pus pe seama comportamentului tipic al balcanicilor și spațiului mai cunoscut ca „butoiul cu pulbere al Europei”.

Nu ne propunem să oferim verdicte, ci doar să remarcăm la peste 30 de ani de la încheierea conflictului, faptul că lucrurile sunt mult mai nuanțate.

În acest caz, este vorba despre implicarea Statelor Unite ale Americii în conflict.

Pentru context, „războiul din fosta Iugoslavie” a avut două etape majore: războiul din Croația (1991 – 1995) și războiul din Bosnia-Herțegovina (1992 – 1995).

America susține Croația

În acest conflict s-au înfruntat forțele guvernului croat condus de Franjo Tudjman, care dorea independența față de Iugoslavia și autoritățile federale, puternic pro sârbești. Pe măsură ce conflictul a avansat, a devenit rapid un război între sârbi și croați, între Belgrad și Zagreb.

Regimul lui Franjo Tudjman a fost sprijinit puternic de către Statele Unite ale Americii, încă din 1991. La început, a fost indirect, prin celebra companie de relații publice Ruder Finn.

Simptomatic este că serviciile acestei companii au fost angajate de guvernul croat pe 12 august 1991, când acceptase o amânare, pentru trei luni, a declarației de independență.

Ruder Finn este una dintre cele mai vechi și mai cunoscute agenții de lobby din America. A lucrat cu guvernul SUA încă din anii 60, în modelarea opiniei publice, iar influența sa a fost imensă.

În timp ce, oficial, SUA își manifestau rezervele față de proclamarea unilaterală a independenței Croației, în mod indirect au susținut-o prin eforturile Ruder Finn de a face acest gest unul acceptabil, chiar de dorit, în fața opiniei publice de peste Ocean.

Ulterior, în 1994, America s-a implicat direct. În aprilie 1994, ministrul croat de externe Mate Granici a întrebat ambasada SUA de la Zagreb dacă Washingtonul acceptă deschiderea unui coridor de arme iraniene spre Bosnia prin Croația.

Ambasadorul Peter Galbraith a răspuns că nu are instrucțiuni — formulare interpretată de croați ca acceptare tacită. Croația a reținut, potrivit mai multor relatări, o parte substanțială din transporturi pentru propria armată.

Tot în 1994, dar în noiembrie, ministerul apărării din Croația a semnat un acord cu Military Professional Resources Inc (MPRI)., companie fondată de generali americani în rezervă, pentru a pregăti ofițeri croați.

Contractul a necesitat licență de la Departamentul de Stat, ceea ce înseamnă că era un act de politică externă americană.

Toate s-au finalizat cu celebra operațiune „Storm” (Furtuna) a armatei croate, de eliberare a teritoriului deținut de etnicii sârbi din Republică. Operațiunea realizat cu sprijin logistic și informațional american.

America susține Bosnia – Herțegovina

În cazul conflictului din Bosnia, cel mai sângeros dintre toate, poziția Statelor Unite a fost una de susținere a bosniacilor musulmani, conduși de Alia Izetbegovici.

Spre deosebire de războiul din Croația, în cazul Bosniei au existat mai multe tentative de reglementare pe cale pașnică a conflictului, atât înainte de a începe cât și de escaladarea ostilităților.

Prima și cea mai importantă tentativă de reglementare pașnică, înainte de a începe războiul, a fost planul Carrington -Cutileiro, denumit astfel după realizatorii acestuia: Lordul Carrington și ambasadorul portughez José Cutileiro.

Discuțiile au dus la conferința de pace din februarie 1992, în urma căreia s-a semnat Înțelegerea de la Lisabona. Deși înțelegerea fusese semnată, iar războiul prevenit, liderul bosniac Alia Izetbegovici și-a retras acordul la zece zile după semnare.

Anunțul a fost făcut în urma unei întâlniri cu delegatul special american, Warren Zimmermann.

Potrivit The New York Times, Zimmerman nu i-a spus direct lui Izetbegovici să-și retragă semnătura, ci doar l-a întrebat de ce l-a semnat dacă nu îi convenea.

Politician versat, Izetbegovici a înțeles imediat aluzia și și-a retras semnătura de pe acord.

Planul prevedea independența Bosniei, dar împărțirea acesteia pe cantoane – diviziuni – etnice, în care puterea centrală de la Sarajevo devenea mult slăbită. Izetbegovici a înțeles din contactele cu Washingtonul că recunoașterea va veni oricum și nu are nevoie să renunțe, fără luptă, la putere.

Pe 29 februarie – 1 martie a fost organizat un Referendum privind independența Bosniei – la care sârbii au refuzat să participe -, iar pe 3 martie 1992 a fost proclamată.

De-aici, escaladarea a fost garantată.

Un alt plan de pace a fost respins de către Izetbegovici în 1993 a fost cel supranumit Owen – Stoltenberg, după realizatorii săi.

Planul prevedea împărțirea Bosniei în trei republici etnice, iar rând pe rând, croații și sârbii s-au declarat de acord. Izetbegović cerea încă lămuriri privind accesul la Adriatica și unele chestiuni teritoriale; toate cele trei părți au participat la reuniunea de la bordul HMS Invincible din 20 septembrie, dar totul a eșuat.

Administrația Clinton s-a opus planului, pe motiv că recompensa agresiunea (sârbilor). Izetbegovici a înțeles, din nou.

De altfel, Lordul Owen a considerat acest lucru decisiv: după o întâlnire la ONU cu Warren Christopher, el transmitea la Foreign Office de la Londra, că era serios descurajat de prestația secretarului de stat și că absența unui sprijin american clar submina grav poziția de negociere.

A urmat, apoi, refuzul sârbilor bosniaci, care se simțeau „pe val”, din punct de vedere militar, astfel că totul s-a prăbușit într-o baie de sânge.

Ulterior, americanii au intervenit și militar în favoarea bosniacilor musulmani, dar și diplomatic: au creat alianța croato-musulmană, pentru a se opune cu succes sârbilor.

Un detaliu deloc important: ca și Croația și Bosnia angajase încă din 1992, compania de lobby și PR, Ruder Finn. Coincidență, desigur.

America e și la Belgrad

Mai puțin cunoscută este influența americană din timpul războiului, exercitată asupra Belgradului.

Un element cheie în acest sens a reprezentat-o mărturia fostul ambasador al Marii Britanii în Serbia, sir Ivor Roberts, făcută în fața Tribunalului penal internațional de la Haga în 2019.

Acesta a declarat, fără echivoc, că fostul șef al Serviciului de Securitate a Statului (SDB) al Serbiei, Jovica Stanisic, a fost „agent secret al Agenției Centrale de Informații (CIA)”, după cum relata Europa Liberă.

La procesul în care Stanisic a fost acuzat de crime împotriva non-sârbilor din Croația și Bosnia și Herțegovina, ambasadorul Roberts, în calitate de martor al apărării, a sugerat că este de încredere informația potrivit căreia Stanisic a fost „agent secret al CIA”, informație pe care a publicat-o în 2016 în cartea sa „Conversații cu Miloșevici”.

La întrebarea procurorului Douglas Stringer privind proveniența și temeinicia acestei informații, Roberts a răspuns că guvernul britanic „nu i-a permis să vorbească despre aceste lucruri” și că a fost avertizat „recent” că trebuie să respecte legea privind secretul de stat.

Amintind că Londra oficială a aprobat conținutul cărții ambasadorului înainte ca aceasta să fie publicată, procurorul Stringer a întrebat dacă acea „informație este de încredere”, la care martorul a replicat: „Judecați dumneavoastră”.

În urma războaielor din fosta Iugoslavie (1991 – 1995) au murit peste 120.000 de oameni, iar peste 2,7 milioane au devenit refugiați.

De ce este important?

Jovica Stanisic, în calitate de șef al SDB, a coordonat grupările paramilitare sârbe care au acționat în Croația și ulterior în Bosnia-Herțegovina.

Aceste unități – precum celebrii Tigrii lui Arkan (foto jos) – au fost responsabile de majoritatea crimelor de război atribuite sârbilor.

Un element relevant: independența Bosniei nu a fost recunoscută imediat de către americani și marile puteri europene, după proclamația de pe 3 martie.

Pe 1 aprilie, trupele paramilitare din subordinea lui Stanisici intră în Bjelina, preiau orașul și ucid zeci de civili, în interval de 48 de ore.

Urmarea? Pe 6 aprilie, Comunitatea Europeană recunoaște independența Bosniei, iar SUA face același lucru pe 7 aprilie.

Dacă masacrul de la Bjelina a folosit la ceva, a fost exact acel pretext de care Vestul avea nevoie pentru a recunoaște imediat Bosnia.

De altfel, dacă teza potrivit căreia Slobodan Miloșevici a fost principalul coordonator și beneficiar al crimelor comise în Bosnia și Croația, este greu de crezut că nu știa că mâna sa dreaptă și omul său „din teren” este „agent CIA” sau cel puțin e în legătură cu americanii.

Ambasadorul britanic a confirmat toate acestea, în timpul procesului. La întrebarea procurorului dacă Stanišić l-a ajutat pe Milošević să creeze „ministatele” sârbești din Croația și Bosnia și Herțegovina, martorul a spus că „presupune” că așa a fost.

Diplomatul a mai spus, atunci, că guvernul britanic „nu i-a permis să vorbească despre aceste lucruri” (apartenența lui Stanisici la CIA – n.r.) și că a fost avertizat „recent” (la vremea procesului, în 2019) că trebuie să respecte legea privind secretul de stat.

Recapitulare pe scurt

Una dintre cele mai mari firme de lobby din America, apropiată de guvernul SUA, a lucrat pentru regimurile care urmăreau ruperea de Iugoslavia din Croația și Bosnia-Herțegovina.

Aceeași companie militară fondată de generali americani în rezervă, MPRI, cu aprobarea Departamentului de Stat al SUA a instruit ofițeri croați și musulmani.

Statele Unite au încurajat, mai întâi indirect, iar apoi direct, secesiunea Croației.

Statele Unite au subminat, direct și indirect, principalele planuri de pace pentru Bosnia: Carrington – Cutileiro și Owen- Stoltenberg.

Statele Unite sunt arhitectul și susținătorul principal al secesiunii Kosovo față de Iugoslavia, ulterior Serbia.

Statele Unite impun acordul de la Dayton (1995), care potrivit lui David Owen, era doar un plan Owen-Vance, la care s-au adăugat peste 100.000 de morți.

În memoriile sale, Origins of a Catastrophe (1996), delegatul special american pentru Bosnia, Warren Zimmermann, afirma retrospectiv că planul Owen – Vance era „acceptabil”.

Cinism până la capăt.