Cristina Preda la Buzău International Arts Festival: Cine sunt eroii pe care nu-i vedem?

În vara lui 1989, la 16 ani, Cristina Preda a început să țină un jurnal. Nu știa, desigur, că, decenii mai târziu, va ajunge să scrie despre memorie, despre felul în care oamenii intră în poveștile unei comunități și, mai ales, despre ce se întâmplă cu aceste povești atunci când nu mai este nimeni să le spună.

Cristina Preda a continuat să scrie, iar această grijă pentru ceea ce rămâne s-a desprins treptat de biografia personală și s-a îndreptat către ceilalți: prin literatură, traducere, întâlniri și, mai recent, prin proiectul „Născuți Eroi”. Drumul acesta ajunge, în 2026, la „Cronicile Inocenței”, volumul său de nonficțiune.

„Cronicile Inocenței” nu este însă o carte despre memorie în sensul reconfortant al recuperării trecutului. Este, mai degrabă, o carte despre selecția pe care o facem: pe cine păstrăm în memorie, pe cine ridicăm la rang de erou și, odată cu această alegere, ce imagine ne construim despre noi înșine. Memoria unei comunități se compune și din ceea ce alegem să povestim despre trecut.

De aici începe și întrebarea asupra eroismului. Cristina Preda este mai puțin interesată de eroul „instalat deja pe soclu” decât de omul care, înainte de a deveni „erou”, s-a aflat în fața unei alegeri. De cele mai multe ori, alegerea a fost atât de subtilă, încât a trecut aproape neobservată.

În această perspectivă, eroismul încetează să mai fie o categorie rezervată excepționalului. Devine o succesiune de decizii. Iar ceea ce numim, după aceea, performanță este uneori doar numele retrospectiv pe care îl dăm unei serii de alegeri al căror rezultat nu putea fi garantat în momentul în care au fost făcute.

Aici se întâlnesc „Cronicile Inocenței” și „Născuți Eroi”. Cartea urmărește omul din spatele unei reușite; proiectul încearcă, la rândul lui, să înțeleagă și ce facem, ca societate, cu poveștile acestor oameni după ce ajungem să le cunoaștem. Organizatorii Buzău International Arts Festival au invitat-o pe Cristina Preda, în calitate de scriitoare, traducătoare și realizatoare a proiectului „Născuți Eroi” – un podcast dedicat oamenilor și poveștilor lor de viață -, să își lanseze cartea la Buzău. Întâlnirea a depășit rapid limitele unei simple lansări editoriale. Publicul a dus conversația către propriile amintiri, către oamenii pe care i-a moștenit drept repere și către poveștile despre România pe care le repetăm uneori fără să ne mai întrebăm de unde vin.

Am stat de vorbă cu Cristina Preda despre întâlnirea de la Buzău, despre felul în care o comunitate își alege eroii, despre riscul de a-i transforma în statui și despre oamenii care fac lucruri importante fără să se considere importanți. Am vorbit despre costul ascuns în spatele performanței, despre poveștile care se spun greu și despre România pe care încă nu știm întotdeauna să o povestim.

Pentru Cristina Preda,  de  aici începe și adevărata viață a unei cărți: din clipa în care ceea ce a scris încetează să-i mai aparțină și începe să pună în mișcare memoria celorlalți.

Reporter: Povestiți-ne despre prezența la BIAF și întâlnirea cu publicul.

Cristina Preda:Am venit la Buzău pentru lansarea „Cronicilor Inocenței”, dar întâlnirea de la BIAF a fost mai mult decât o lansare de carte. Pentru mine, o carte începe cu adevărat să existe în momentul în care iese din mâna autorului și intră în conversația celorlalți. Atunci vezi ce idei ating ceva, ce întrebări provoacă, unde există recunoaștere și unde apare rezistență. Iar „Cronicile Inocenței” este, prin natura ei, o carte care cere conversație. Vorbește despre poveștile prin care ne explicăm cine suntem, ca indivizi și ca națiune, despre memorie, despre eroi, despre alegerile pe care le facem și despre felul în care toate acestea ajung să construiască realitatea în care trăim.

Rep:Ce v-a adus la BIAF și ce a însemnat pentru dumneavoastră această întâlnire cu publicul buzoian?

C.P.: M-a adus invitația de a pune cartea în fața unui public real, într-un spațiu în care cultura nu este tratată ca decor, ci ca experiență vie. Există ceva foarte valoros în întâlnirile din afara Bucureștiului. Discuția se schimbă. Dispare uneori zgomotul industriei culturale și rămâne întâlnirea directă dintre om și idee. La Buzău am simțit curiozitate, atenție și, mai ales, disponibilitatea oamenilor de a duce discuția dincolo de carte, spre propriile lor experiențe. Pentru un autor, acesta este poate cel mai frumos lucru care se poate întâmpla: să descopere că cititorul nu doar primește cartea, ci începe să o continue.

Rep.:Ați venit la Buzău cu „Cronicile Inocenței”, o carte despre memorie, povești și oamenii care merită să nu fie uitați. Cum se raportează publicul buzoian la aceste teme?

C.P.: Cred că există aici o nuanță importantă: „Cronicile Inocenței” nu este propriu-zis o carte despre oamenii care trebuie păstrați în memorie. Este o carte despre mecanismele prin care construim memoria și sensul. De ce păstrăm anumite povești și uităm altele? De ce transformăm anumite personaje în eroi? Cine decide ce intră în povestea oficială a unei comunități sau a unei țări? Și, poate cel mai important, ce efect au aceste povești asupra felului în care ne imaginăm viitorul? Am avut impresia că publicul de la Buzău a intuit foarte repede această miză. Pentru că memoria nu este doar despre trecut. Memoria este una dintre materiile prime din care construim viitorul.

Rep.:A existat în dialogul cu publicul buzoian o întrebare sau o intervenție care v-a surprins și care a rămas cu dumneavoastră după întâlnire?

C.P.: Mai mult decât o singură întrebare, mi-a rămas felul în care conversația a trecut foarte repede de la carte la experiența personală. Acesta este momentul pe care îl caut, de fapt. Poți vorbi teoretic despre memorie, identitate, eroism sau despre narațiunea unei țări. Dar lucrurile devin interesante când cineva din public începe să se întrebe: Care sunt poveștile pe care eu le-am moștenit? Pe cine am uitat? Ce poveste despre România repet fără să-mi mai pun întrebarea dacă este adevărată? În acel moment cartea încetează să mai fie doar a autorului.

Rep.: La Buzău ați simțit că publicul a rezonat mai mult cu ideea de „erou” sau cu cea de „memorie”? Și de ce credeți că se întâmplă asta?

C.P.: Cred că cele două sunt imposibil de separat. Un erou fără memorie dispare. Dar memoria fără oameni care să o întruchipeze devine abstractă. M-a preocupat foarte mult în ultimii ani felul în care o societate își selectează eroii, pentru că eroul nu este doar o persoană pe care o admirăm. Este și o instrucțiune culturală. Prin oamenii pe care îi ridicăm în față spunem, de fapt: „Acest comportament are valoare. Așa arată succesul. Așa arată curajul. Așa arată o viață care merită urmată”. De aceea selecția eroilor unei societăți nu este niciodată inocentă. Ea spune enorm despre societatea respectivă.

Rep.:În „Cronicile Inocenței” căutați oameni care au făcut lucruri importante fără să ajungă în fața reflectoarelor sau în cărțile de istorie. Cum sunt acești oameni? Cine sunt, de fapt, eroii pe care îi căutăm?

C.P.: Sunt oameni excepționali sau, mai degrabă, oameni obișnuiți puși în situații extraordinare? Mă interesează foarte mult eroismul structural, nu doar eroismul spectaculos. Am fost obișnuiți să asociem eroul cu momentul excepțional: războiul, sacrificiul, salvarea, gestul dramatic. Dar există și oameni care construiesc timp de 20 sau 30 de ani, aproape nevăzuți. Un profesor care schimbă destine. Un medic care construiește o instituție. Un antreprenor care creează o comunitate economică. Un cercetător. Un antrenor. Un om care, pur și simplu, refuză compromisul atunci când compromisul ar fi fost varianta mai ușoară. Uneori eroismul nu este un moment. Este o succesiune foarte lungă de alegeri mici făcute corect. Și da, cred că de cele mai multe ori eroii sunt oameni obișnuiți care, într-un anumit moment, aleg să nu se comporte obișnuit.

Rep.:Există riscul ca, atunci când transformăm un om într-un „erou”, să-i pierdem tocmai partea umană care face povestea lui relevantă?

C.P.: Da. Și acesta este unul dintre marile pericole ale construirii eroilor. În momentul în care lustruim prea mult un om, îl facem inutil. Îl transformăm într-o statuie. Iar statuile pot fi admirate, dar nu pot fi imitate. Pe mine mă interesează exact fisura: frica, ezitarea, greșeala, prețul plătit, momentul în care omul putea să aleagă altfel. Pentru că eroismul nu constă în absența fricii sau a slăbiciunii. Dimpotrivă. O alegere nu are valoare morală dacă alternativa nu a fost posibilă. Dacă vrem eroi de care oamenii să se simtă apropiați, trebuie să le redăm dreptul de a fi oameni.

Rep.:„Născuți Eroi” și „Cronicile Inocenței” par să pornească din aceeași nevoie: aceea de a recupera povești care altfel s-ar pierde. Ce le-ați transmis buzoienilor la BIAF?

C.P.: Cele două proiecte fac parte, într-adevăr, din aceeași conversație. „Născuți Eroi” pleacă de la individ și întreabă: cine este omul din spatele rezultatului? „Cronicile Inocenței” face un pas în spate și întreabă: ce facem noi, ca societate, cu poveștile acestor oameni? Cum le transformăm în memorie, modele, mituri și, în cele din urmă, în identitate? Mesajul meu la Buzău a fost că România nu duce lipsă de oameni remarcabili. Uneori duce lipsă de mecanisme prin care să-i vadă, să-i recunoască și să-i integreze în propria poveste. Spun adesea că românii au luat-o înaintea României. Avem indivizi extraordinari care performează aici și în lume, în timp ce povestea colectivă pe care o spunem despre noi a rămas, uneori, mult în urma lor. Poate că a venit timpul ca povestea României să-i ajungă din urmă.

Rep.:Organizatorii BIAF pot fi „suspectați” de eroism, având în vedere cât de dificil este astăzi să realizezi evenimente culturale cu ținută de o asemenea anvergură?

C.P.: Cu siguranță pot fi „suspectați” de acea formă de eroism care mă interesează pe mine: construcția. Este mult mai ușor să produci un moment decât să construiești o instituție culturală. Pentru a doua ai nevoie de continuitate, disciplină, resurse, credibilitate și de încăpățânarea de a continua atunci când rezultatele nu sunt imediat spectaculoase. Cultura are o particularitate: efectele ei sunt rareori instantanee. Plantezi astăzi ceva al cărui rezultat s-ar putea să-l vezi peste zece ani. Din acest punct de vedere, orice comunitate care continuă să investească serios în cultură face, de fapt, o investiție în propria memorie și în propria identitate.

Rep.:Ce au în comun oamenii pe care îi considerați eroi, dincolo de faptele lor?

C.P.: Alegerea. Nu cred că există o tipologie fizică, socială sau profesională a eroului. Am întâlnit oameni extrem de diferiți. Dar există aproape întotdeauna un moment de alegere. Momentul acela în care varianta simplă, confortabilă sau profitabilă se află în fața ta și alegi altceva pentru că există o valoare pe care o consideri mai importantă. Curajul nu este o trăsătură permanentă. Integritatea nu este o medalie pe care o primești o dată. Sunt lucruri pe care trebuie să le alegi din nou și din nou. De aceea, pentru mine, eroismul este mai degrabă un verb decât un substantiv.

Rep.: Există un tip de erou pe care îl întâlniți mai des decât v-ați fi așteptat?

C.P.: Da: eroul care nu se consideră erou. Este una dintre observațiile care m-au fascinat cel mai mult. Oamenii care au făcut lucruri cu adevărat dificile vorbesc foarte adesea despre ele ca despre ceva firesc: „Trebuia făcut”, „Asta era responsabilitatea mea”, „Nu puteam să fac altfel”. În schimb, societatea contemporană produce și fenomenul invers: oameni care își construiesc foarte atent imaginea eroică înainte ca fapta care să o justifice să existe. Diferența dintre cele două mi se pare fascinantă. Eroul autentic este adesea mai preocupat de lucru decât de legenda lucrului.

Rep.: Care este povestea pe care ați întâlnit-o în acest proiect și care v-a schimbat cel mai mult felul de a privi ideea de eroism?

C.P.: Nu cred că a fost o singură poveste. Mai degrabă acumularea lor mi-a schimbat perspectiva. Am început fiind interesată de performanță și am ajuns să fiu mult mai interesată de costul ei. De ceea ce nu vede publicul. De anii în care nu se întâmplă aparent nimic. De eșecuri. De disciplină. De oamenii care au ajutat și ale căror nume dispar ulterior din poveste. Am devenit, astfel, mai puțin interesată de fotografia victoriei și mult mai interesată de arheologia ei. Pentru că în spatele aproape oricărei reușite pe care o numim individuală descoperim, dacă săpăm suficient, o întreagă lume de oameni, întâmplări, sacrificii și alegeri.

Rep.: Ce poveste v-a fost cel mai greu să o spuneți? Dar cea mai frumoasă?

C.P.: Cele mai grele sunt poveștile în care omul nu mai poate vorbi pentru sine sau în care memoria celor rămași trebuie tratată cu foarte multă grijă. Există o responsabilitate enormă atunci când povestești viața altcuiva. Nu ai voie să transformi suferința lui în spectacol. Iar cele mai frumoase sunt, paradoxal, cele în care descoperi că un gest aparent mic a produs consecințe enorme în viața altui om. Avem tendința să credem că istoria este făcută numai de gesturile mari. Eu cred din ce în ce mai mult că lumea este ținută laolaltă și de milioane de gesturi mici despre care nu va scrie nimeni niciodată.

Rep.:Dacă „Cronicile Inocenței” este și o carte despre ceea ce alegem să păstrăm în memoria noastră, ce ați vrea să nu uităm niciodată despre România de astăzi?

C.P.: Că România este mai mare decât povestea pe care o spune despre ea însăși. Aș vrea să nu uităm că, în timp ce discursul public ne prezintă adesea o țară blocată între neputință, conflict și dezamăgire, există o altă Românie care construiește în fiecare zi. În școli, în companii, în spitale, în laboratoare, în cultură, în sport, în comunități mici și în diaspora. Problema noastră nu este întotdeauna absența valorii. Uneori este incapacitatea de a transforma valoarea existentă într-o poveste colectivă despre cine putem deveni. Națiunile trăiesc și în interiorul poveștilor pe care și le spun despre ele însele. Dacă povestea devine mai mică decât oamenii care o locuiesc, la un moment dat trebuie schimbată.

Rep.:Dacă ar fi să adăugați o singură „cronică” la carte după întâlnirea cu publicul buzoian, despre ce ar fi ea?

C.P.: Despre întâlnire. Despre acel moment foarte simplu în care o poveste scrisă de un om ajunge într-o sală, este ascultată de alți oameni și începe să producă alte povești. Pentru că memoria nu se transmite ca un obiect pe care îl predăm intact de la o generație la alta. Se transformă de fiecare dată când este povestită. Poate că aceasta ar fi cronica pe care aș adăuga-o după Buzău: cronica unei povești care pleacă de la autor și nu se mai întoarce niciodată exact la fel. Și cred că acesta este, până la urmă, unul dintre cele mai frumoase destine pe care le poate avea o carte.