Doar copiii sunt capabili să privească atent ceea ce nu există…

Alexandru PRIPON

Uneori, îmi revin în minte pasaje întregi sau numai frânturi de frază din cărțile citite în urmă cu mulți ani. Le amplasez în pagină și le regăsesc însemnătatea pe marginea unor acțiuni ori a unor experiențe deductive. Le privesc cu ochii cugetului și ai sufletului, apoi descopăr alte înțelesuri, poate inaccesibile copilului de odinioară; poate mai lipsite de farmec decât cele de atunci. Deoarece numai adultul știe ce reprezintă cu adevărat fascinația dureroasă a timpului trecut care irumpe în prezent, de parcă această clipă a mai existat măcar o dată. Tot ca niciodată. Și doar copiii sunt capabili să privească atent ceea ce nu există…

Totul pălește în fața acelei fatalități pe care o numim trecerea timpului. Cuvintele, fie ele și îmbrăcate în straie complicat la modă, sunt lipsite de valoare atunci când dispare contextul emoțional aferent momentului. Iar tremurul de încântare, înnegurarea copleșitoare, revolta scânteietoare ori simpla resemnare, smulse din ceea ce le definește, sunt doar cuvinte atunci când nu reprezintă cu adevărat trăiri.

Dacă înțelegem propriul trecut, avem toate șansele să utilizăm la adevărata valoare tot ceea ce ne este pus la dispoziție de clipa în care trăim. Dacă izbutim să pricepem ce a fost bine ori rău, ce se putea face altfel și ce a meritat cu adevărat, este important să mergem mai departe, să descifrăm momentele importante, ample, ale societății, ale lumii înconjurătoare, chiar și raportând totul la mica noastră sferă existențială. Rezultatul nu va fi o autocunoaștere triumfală, ci o mai bună înțelegere a omului și umanității, fie ea și obținută într-un mod subiectiv.

„Nosce te ipsum”, ne învăța latinul (traducând din greacă). Cunoaște-te pe tine însuți, așadar, abia apoi vei putea emite pretenția de a cunoaște lumea și rosturile ei. Acest demers cere smerită cercetare, răbdare, timp. Deoarece tot latinul atrăgea atenția că „veritas temporis filia dicitur” (se spune că adevărul este fiul timpului – adaptăm genul pentru a suna corect în limba română). Doar odată cu trecerea vremii peste ceea ce a fost se așterne înțelepciunea peste felul nostru de a percepe și judeca. Iar astfel știm să abordăm viitorul.

Este plină lumea de personalități. Și e firesc. Fiecare generație are vârfuri, oameni care au pășit pe piscurile înțelepciunii ori au atins performanțe remarcabile în diverse domenii. Îi respectăm pe cei cu adevărat buni și tocmai timpul este cel care vădește realele valori, cernând atent și cu răbdare. Dintre cei rămași, mulți, prea mulți, sunt și ei acoperiți de uitare, nedrept, însă trecerea neabătută a vremii nu iartă și nu face excepții. Subiectiv (și arbitrar), reținem doar anumite nume, aferente câtorva domenii de interes, iar celelalte rămân într-o temporară uitare.

Pe de altă parte, la nivel macro sau micro, societatea își cinstește oamenii de vază: numele lor desemnează localități întregi sau împodobește frontispicii, scoate în evidență evenimente importante sau individualizează străzi ș.a. După trecerea anilor (și schimbarea orânduirilor), denumirile respective sunt modificate, iar noi înțelegem. Chiar și așa, câte unii, fără a fi nostalgici neapărat, încă mai dau ca adresă de domiciliu, spre exemplu, strada Karl Marx (devenită Spiru Haret), în virtutea unei obișnuințe greu de înlăturat. Însă lucrurile merg mai departe și generațiile următoare nu vor ști mare lucru despre aceste schimbări ori despre oamenii considerați importanți cândva.

Citeam într-o carte că zona centrală a unui mic oraș din Germania a purtat, de-a lungul timpului, diverse nume de personalități ale momentului, fie ele demnitari ori chiar de viță regală. Iar când apăreau alte personalități marcante, numele era schimbat. După 1933, spațiul respectiv apărea pe hartă cu denumirea Hitlerplatz (Piața Hitler). Până la moda respectivă, se numea, simplu, Marketplatz (Market – piață comercială; Platz – loc, piață publică; traducerea aproximativă ar putea fi Piața Centrală). Mai ușor de înțeles, mai eficient. Cred că nu era o bucurie să spui că mergi în Piața Hitler să cumperi o legătură de pătrunjel, astfel încât lumea, cel mai probabil, simplifica totul utilizând denumirea piață, fără alte adaosuri. Și aceasta e frumusețea devenirii umane: indiferent de ceea ce este (și cine este) considerat acum important până la definitoriu, noi știm să ne păstrăm cumpătul în fața schimbării, iar timpul le vindecă și le domolește pe toate.

Zilele trecute, s-a vorbit mult despre statui exilate și nume de străzi modificate, despre adevăratul statut al unor personalități din zona literară, cu activități discutabile în sfera politică. Fără să afirm ori să infirm, îmi permit să spun că timpul a trecut, pasiunile clocotitoare ale momentului s-au potolit, iar realizările culturale rămase în urma oamenilor contestați/apărați sunt cele care contează cu adevărat. Cunoscându-ne pe noi înșine așa cum suntem (nu așa cum părem strict acum), dovedind răbdare și înțelepciune, trebuie să recunoaștem că altele sunt prioritățile momentului, nu ștergerea – cenzurarea – unor nume care au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta ceva pentru noi, la nivel personal și colectiv. Restul explicațiilor poate fi o simplă perdea de fum, menită să devieze atenția de la realele probleme ale prezentului. Și, din fericire pentru ei, doar copiii sunt capabili să privească atent ceea ce nu există…