Lebedele urâte — SF-ul fraților Strugațki în cinema

[analyse_image type=”featured” src=”https://r3media.ro/wp-content/uploads/2026/08/uglyw-swans-2006-e1787556080586.jpghttps://r3media.ro/wp-content/uploads/2026/08/uglyw-swans-2006-e1787556080586.jpg”]

OPINIILebedele urâte — SF-ul fraților Strugațki în cinema

Lebedele urâte — SF-ul fraților Strugațki în cinema

„Cine controlează copiii, controlează viitorul” este motto-ul acestei ecranizări după o carte a fraților Strugațki, The Ugly Swans.

Iar cei care colonizează practic un orășel, în care încep să se întâmple tot felul de lucruri ciudate (Tașlinsk), au un efect uluitor exact asupra copiilor.

Acești ciudați non-violenți sunt numiți mucilaginoși sau Aquatters. După întâlnirea cu ei, copiii nu se mai pot întoarce printre oameni.

Mucilaginoșii, considerați altminteri — indiferent dacă niște oameni cu anomalii genetice sau extratereștri — o amenințare la adresa civilizației de către oameni, sunt găsiți extrem de interesanți de către copii.

Cumva, cei mici îi percep ca pe un răspuns la o lume fără sens și violentă, așa cum este cea a oamenilor, de unde până și Dumnezeu a plecat sau a murit.

În filmul The Ugly Swans/Lebedele urâte regizat de Konstantin Lopushanskiy, personajul Victor Banev, întruchipând un scriitor care depune cel mai mult efort de a-i înțelege pe mucilaginoși și unghiul din care privim totul, nu reușește să își aducă fiica înapoi acasă (orășelul ocupat de mucilaginoși va fi distrus, iar copiii, instituționalizați).

Ceea ce pare să dea o notă bună lumii oamenilor, deși acești Aquatters erau superiori oamenilor.

De pildă, discuția lui la clasă cu acești copii instruiți de Aquatters e esențială, fiindcă acești copii discută fără să clipească despre om, omenire ca niște adulți și supun omul, istoria unei judecăți necruțătoare, în timp ce el are o atitudine mai degrabă realistă, umană, privind toate laturile omului și negăsind aici un motiv de abandon, ci mai degrabă de muncă și încredere.

Cred că SF-ul fraților Strugațki, focalizat cum e pe întâlnirea dintre oameni și ceva superior precum extratereștrii, se duce în două direcții.

Prima e de ordin filosofic și subliniază limitele omului, ceea ce, la ora aceea, era revoluționar: adică lumea e misterioasă mai degrabă decât limpede și rațională sau supusă unei raționalități pur științifice (de pildă Zona din Picnic la marginea drumului, unde ciudățeniile și capcanele ei mortale sunt tot atâtea negări ale științei și legilor cunoscute ale lumii naturale, nu întâmplător nu putea fi abordată decât de călăuze).

A doua direcție este civilizațională, adică lumea omului, după o asemenea întâlnire, nu mai poate fi la fel.

Or în contextul Războiului rece, care nu este doar un război între două sisteme (capitalism/comunism), ci și între două civilizații (Occident/Orient), acest lucru nu putea avea decât un singur înțeles, și anume o invitație la a reflecta cum gestionezi aceste diferențe de civilizație, făcute inevitabile.

Eurasia era și este perimetrul mai multor civilizații care se intersectează și/sau se ciocnesc.

Când spui frații Strugațki, spui Călăuza lui Andrei Tarkovski, deoarece marele regizor a prelucrat acolo un scenariu al lor – Picnic la marginea drumului.

Acesta este folclorul intelectualilor din afara Rusiei, dar puțină lume știe sau e de acord că Tarkovski a făcut altceva din Picnic la marginea drumului.

În orice caz, a reușit să fie atât de enervant cu modificările pe care le introducea de la o zi la alta în scenariu, încât din cei doi frați Strugațki cu care a pornit, a mai rămas doar unul, până la sfârșit.

Nici cu Solaris lucrurile nu stau mai bine, să ne înțelegem, autorul Stanislaw Lem spunând de pildă că:

„Tarkovski a făcut un film minunat, dar nu este Solaris.

Este o altă poveste, o altă interpretare, o altă lume. Filmul lui este mai mult o meditație poetică și religioasă, în timp ce cartea mea este o explorare științifică și filosofică a contactului cu necunoscutul”.

Pe scurt, a rămâne la ecranizările extrem de populare ale lui Tarkovski, atunci când vorbești de SF-ul erei sovietice de după cel de-al Doilea Război Mondial, înseamnă să nu înțelegi nici Tarkovski, care a făcut altceva, nici pe frații Strugațki sau Stanislaw Lem (Polonia).

Altminteri, frații Strugațki sunt destul de insistent ecranizați în Rusia, în producții cinematografice care respectă mai fidel literatura lor, deși nu la fel de populare, de pildă Hotelul “La moartea alpinistului” (1979), Insula locuită. Planeta întunecată (2008), Dark Planet: Rebellion (2009), Hard to be a God (2013) șamd.

TheUglySwans, 2006, în regia lui Konstantin Lopușanski, https://youtu.be/zfXPRhls1lI?is=tHke2GPbWEkYNqtJ

AI CEVA DE SPUS? Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

„Cine controlează copiii, controlează viitorul” este motto-ul acestei ecranizări după o carte a fraților Strugațki, The Ugly Swans.

Iar cei care colonizează practic un orășel, în care încep să se întâmple tot felul de lucruri ciudate (Tașlinsk), au un efect uluitor exact asupra copiilor.

Acești ciudați non-violenți sunt numiți mucilaginoși sau Aquatters. După întâlnirea cu ei, copiii nu se mai pot întoarce printre oameni.

Mucilaginoșii, considerați altminteri — indiferent dacă niște oameni cu anomalii genetice sau extratereștri — o amenințare la adresa civilizației de către oameni, sunt găsiți extrem de interesanți de către copii.

Cumva, cei mici îi percep ca pe un răspuns la o lume fără sens și violentă, așa cum este cea a oamenilor, de unde până și Dumnezeu a plecat sau a murit.

În filmul The Ugly Swans/Lebedele urâte regizat de Konstantin Lopushanskiy, personajul Victor Banev, întruchipând un scriitor care depune cel mai mult efort de a-i înțelege pe mucilaginoși și unghiul din care privim totul, nu reușește să își aducă fiica înapoi acasă (orășelul ocupat de mucilaginoși va fi distrus, iar copiii, instituționalizați).

Ceea ce pare să dea o notă bună lumii oamenilor, deși acești Aquatters erau superiori oamenilor.

De pildă, discuția lui la clasă cu acești copii instruiți de Aquatters e esențială, fiindcă acești copii discută fără să clipească despre om, omenire ca niște adulți și supun omul, istoria unei judecăți necruțătoare, în timp ce el are o atitudine mai degrabă realistă, umană, privind toate laturile omului și negăsind aici un motiv de abandon, ci mai degrabă de muncă și încredere.

Cred că SF-ul fraților Strugațki, focalizat cum e pe întâlnirea dintre oameni și ceva superior precum extratereștrii, se duce în două direcții.

Prima e de ordin filosofic și subliniază limitele omului, ceea ce, la ora aceea, era revoluționar: adică lumea e misterioasă mai degrabă decât limpede și rațională sau supusă unei raționalități pur științifice (de pildă Zona din Picnic la marginea drumului, unde ciudățeniile și capcanele ei mortale sunt tot atâtea negări ale științei și legilor cunoscute ale lumii naturale, nu întâmplător nu putea fi abordată decât de călăuze).

A doua direcție este civilizațională, adică lumea omului, după o asemenea întâlnire, nu mai poate fi la fel.

Or în contextul Războiului rece, care nu este doar un război între două sisteme (capitalism/comunism), ci și între două civilizații (Occident/Orient), acest lucru nu putea avea decât un singur înțeles, și anume o invitație la a reflecta cum gestionezi aceste diferențe de civilizație, făcute inevitabile.

Eurasia era și este perimetrul mai multor civilizații care se intersectează și/sau se ciocnesc.

Când spui frații Strugațki, spui Călăuza lui Andrei Tarkovski, deoarece marele regizor a prelucrat acolo un scenariu al lor – Picnic la marginea drumului.

Acesta este folclorul intelectualilor din afara Rusiei, dar puțină lume știe sau e de acord că Tarkovski a făcut altceva din Picnic la marginea drumului.

În orice caz, a reușit să fie atât de enervant cu modificările pe care le introducea de la o zi la alta în scenariu, încât din cei doi frați Strugațki cu care a pornit, a mai rămas doar unul, până la sfârșit.

Nici cu Solaris lucrurile nu stau mai bine, să ne înțelegem, autorul Stanislaw Lem spunând de pildă că:

„Tarkovski a făcut un film minunat, dar nu este Solaris.

Este o altă poveste, o altă interpretare, o altă lume. Filmul lui este mai mult o meditație poetică și religioasă, în timp ce cartea mea este o explorare științifică și filosofică a contactului cu necunoscutul”.

Pe scurt, a rămâne la ecranizările extrem de populare ale lui Tarkovski, atunci când vorbești de SF-ul erei sovietice de după cel de-al Doilea Război Mondial, înseamnă să nu înțelegi nici Tarkovski, care a făcut altceva, nici pe frații Strugațki sau Stanislaw Lem (Polonia).

Altminteri, frații Strugațki sunt destul de insistent ecranizați în Rusia, în producții cinematografice care respectă mai fidel literatura lor, deși nu la fel de populare, de pildă Hotelul “La moartea alpinistului” (1979), Insula locuită. Planeta întunecată (2008), Dark Planet: Rebellion (2009), Hard to be a God (2013) șamd.

TheUglySwans, 2006, în regia lui Konstantin Lopușanski, https://youtu.be/zfXPRhls1lI?is=tHke2GPbWEkYNqtJ

[analyse_source url=”https://r3media.ro/lebedele-urate-sf-ul-fratilor-strugatki-in-cinema/”]


Analyse


2026-08-24 12:15:02

Post already analysed. But you can request a new run: Do the magic.