A venit din Japonia la Mânzălești pe urmele strigoilor, ielelor și vechilor descântece

La Mânzălești, pe Valea Slănicului din județul Buzău, un fluierat în toiul nopții nu este doar un fluierat. Poate chema spiritele, spune o veche credință. La mii de kilometri distanță, în Japonia, același gest este asociat cu primejdii și cu prezențe nedorite.

Două lumi aparent fără nimic în comun și, totuși, atât de apropiate când vine vorba despre frici, ritualuri și încercarea oamenilor de a înțelege ceea ce nu pot vedea. Tocmai aceste asemănări au adus-o la Mânzălești pe Suzuka Miyake, doctorandă la Universitatea din Tokyo, interesată de miturile, ritualurile și practicile sociale ale comunităților din diferite regiuni ale lumii. Aici, la Muzeul Timpul Omului, cercetătoarea japoneză a întâlnit-o pe Cecilia Petrescu, custodele muzeului și o cunoscătoare a credințelor, superstițiilor și poveștilor păstrate pe Valea Slănicului. A venit să cerceteze strigoi, iele, descântece și ritualuri vechi și a descoperit un univers în care obiectele, gesturile și cuvintele păstrează memoria unei lumi dispărute doar în aparență.

Despre deochi și strigoi, despre Sânziene și ursit, despre obiectele care puteau alunga răul și despre surprinzătoarele asemănări dintre satul românesc și Japonia, o discuție cu Cecilia Petrescu.

Reporter: Recent ați stat de vorbă cu o cercetătoare venită tocmai din Japonia, interesată de superstițiile și credințele din zona Buzăului. Ce a vrut să afle și ce anume a fascinat-o cel mai mult? Există similitudini cu superstițiile japonezilor?

Cecilia Petrescu: Am avut bucuria să primesc în vizită la Muzeul Timpul Omului / The Time of Man Museum și să însoțesc în zonă o tânără cercetătoare din Japonia, Suzuka Miyake, doctorandă la celebra Universitate din Tokyo (UTokyo), la Graduate School of Arts and Sciences, în cadrul programului de Antropologie Culturală. Acest program încurajează studenții să desfășoare cercetări de teren internaționale privind miturile, ritualurile și practicile sociale din diverse regiuni ale lumii.

Suzuka Miyake a fost interesată de practicile de magie albă și neagră, de credințele legate de strigoi, moroi, pricolici, iele și Sânziene. În activitatea sa de cercetare, realizează comparații între practicile magico-religioase și superstițiile locale din diferite țări și analizează modul în care legendele urbane și folclorul și-au schimbat sensul prin migrație sau globalizare. Face multă muncă de teren, colectând date prin observare directă în comunități. Este foarte riguroasă, serioasă și încântată de tot ceea ce descoperă.  Deși aflate la mii de kilometri distanță, culturile română și japoneză împărtășesc numeroase similitudini în universul superstițiilor. Aceste asemănări își au rădăcinile în gândirea animistă veche, în șintoismul tradițional japonez și în mitologiile agrare din spațiul românesc. De exemplu, în Japonia, numărul 4 este considerat ghinionist deoarece se citește „shi”, cuvânt care are aceeași pronunție ca termenul pentru „moarte”. În România, numărul 13 este asociat cu ghinionul și nenorocirea.

Există și alte credințe asemănătoare: în Japonia și România se consideră că fluieratul noaptea atrage spirite rele, hoți sau nenorociri; tăierea unghiilor noaptea este asociată cu moartea sau cu scurtarea vieții; măturatul pe întuneric este considerat un gest care alungă norocul și prosperitatea; anumite poziții ale corpului în timpul somnului sunt evitate din motive simbolice legate de moarte; spargerea unei oglinzi este asociată cu ghinionul.

Este fascinant cum două culturi atât de îndepărtate geografic împărtășesc credințe populare aproape identice. Multe dintre aceste superstiții au apărut din motive practice de siguranță sau igienă, dar au primit în timp explicații mistice.

Rep.:Care sunt cele mai vechi și mai puternice credințe pe care le-ați întâlnit în satele de pe Valea Slănicului?

C.P.: Cele mai vechi superstiții ale românilor, inclusiv cele de pe Valea Slănicului, își trag rădăcinile din credințele primitive, dacice și romane, bazate pe magie. Ele au legătură cu spiritele rele, natura și protecția casei.

Strigoii și moroii sunt considerați suflete ale celor morți care nu și-au găsit liniștea și se întorc pentru a-i tulbura pe cei vii. Ungerea ușilor și ferestrelor cu usturoi este o practică veche folosită împotriva strigoilor și a deochiului, mai ales în nopțile de Sânziene sau de Sfântul Andrei.

În credința populară, Sânzienele sunt femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin pădurile neumblate de om. Ielele sunt descrise ca fecioare zănatice, înzestrate cu puteri magice și o mare forță de seducție. Se spune că locuiesc în văzduh, în păduri, pe malurile apelor sau la răspântii și apar noaptea, la lumina lunii, dansând în hore fermecate. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc, iar iarba nu mai crește acolo. Se crede că, în Noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure, iar cine le vede poate rămâne mut sau își poate pierde mințile.

Rep.:Care este cea mai neobișnuită superstiție pe care v-au povestit-o bătrânii din zonă și pe care oamenii de astăzi probabil ar privi-o cu uimire?

C.P.: O superstiție care încă mai sperie lumea satului este aceea potrivit căreia se pot transforma în strigoi copiii care mor nebotezați, oamenii care au săvârșit multe rele în timpul vieții sau cei care au avut o moarte năprasnică – prin spânzurare, înec ori împușcare. De asemenea, se credea că morții nepăziți, peste care au trecut pisici, câini sau șoareci, pot deveni strigoi. De aceea există și astăzi obiceiul de a veghea mortul cât timp este în casă.

Rep.:Cât de puternică era credința în deochi? Cum își protejau oamenii copiii și ce descântece sau ritualuri foloseau atunci când credeau că cineva a fost deocheat?

C.P.: Dacă unele vrăji sau descântece se fac în zile speciale, descântecul de deochi este singurul care poate fi rostit în orice zi și la orice oră. Potrivit tradiției populare, anumite persoane au un dar aparte de a deochea. Sunt menționați adesea cei cu ochi albaștri sau verzi. Cei mai expuși deochiului sunt copiii, motiv pentru care părinții obișnuiau să le lege la încheietura mâinii un șnur roșu. Roșul este considerat o culoare protectoare, simbol al sângelui și al vieții.

Rep.:Existau credințe speciale legate de naștere, copilărie și protejarea nou-născutului?

C.P.: Copilul mic trebuia ferit până la botez și protejat cu amulete și cruciulițe. În categoria persoanelor vulnerabile la deochi intrau și flăcăii, fetele frumoase, mirii sau lăuzele.

Nu doar oamenii puteau fi deocheați, ci și animalele sau păsările din gospodărie. Numai în comuna Mânzălești am cules 27 de descântece diferite de deochi.

Rep.:Ce ritualuri și superstiții existau în jurul fetelor nemăritate, al ursitului și al nunții? Ce făceau fetele pentru a-și afla viitorul soț?

C.P.: Numeroase practici magice erau folosite pentru influențarea destinului. Un obicei foarte răspândit era acela de a pune sub pernă un fir de busuioc sfințit, pentru a visa bărbatul menit să le devină soț. Multe tinere se rugau la icoane sau mergeau la biserică, aprinzând lumânări și cerând ajutorul sfinților considerați ocrotitori ai celor care își caută jumătatea.

Rep.:Unde se termină, în aceste tradiții, superstiția și unde începe credința religioasă? Sunt ele cu adevărat separate pentru oamenii din sat?

C.P.: Superstițiile și credințele religioase se află într-o relație complexă, marcată atât de apropiere, cât și de opoziție. Credința religioasă se bazează pe încrederea liberă în Dumnezeu și pe iubire, aducând pace sufletească. Superstiția, în schimb, este alimentată de teamă și de dorința de a controla viitorul prin gesturi, obiecte sau ritualuri. Multe superstiții își au originea în practici păgâne, anterioare creștinismului. Ele au fost create pentru a explica fenomenele naturii, pentru a alunga spiritele rele sau pentru a diminua frica de necunoscut.

Rep.:Credeți că aceste superstiții dispar sau se transformă? Și ce pierdem, ca societate, atunci când dispar poveștile și credințele transmise de la o generație la alta?

C.P.: Odată cu răspândirea creștinismului, o parte dintre aceste obiceiuri s-au amestecat cu noile învățături religioase. Ele provin din vremuri în care oamenii credeau în mai mulți zei, în magia naturii sau în spirite ascunse în păduri și ape. Biserica a combătut multe dintre aceste practici, însă ele au supraviețuit în cultura populară și s-au transmis prin viu grai din generație în generație.

Toate descântecele, vrăjile și superstițiile fac parte din patrimoniul cultural imaterial al popoarelor. Sunt vii, pentru că trăiesc prin oameni, prin cuvinte, gesturi și ritualuri. Ele explică felul în care un popor înțelege lumea, viața și moartea și păstrează urme ale unor credințe și practici străvechi.

Rep.:Amprenta acestor superstiții se regăsește și în obiectele expuse la Muzeul Timpul Omului?

C.P.: În muzeu există numeroase exponate care, în credința populară, aveau și funcții magice sau ritualice. Buciumul și cavalul, instrumente din lemn, erau folosite pentru sunetele lor considerate capabile să alunge răul sau să destrame vrăjile. Ouăle încondeiate și oalele apar în diferite descântece de deochi, de sperietură sau de dragoste. Sarea, crucile, cămășile de fată mare și multe alte obiecte erau investite cu puteri simbolice și protectoare.

Rep.: De ce credeți că un cercetător dintr-o țară atât de îndepărtată ajunge să fie interesat tocmai de credințele unei comunități de pe Valea Slănicului?

C.P.: Suzuka Miyake nu a cercetat doar Valea Slănicului, ci și alte regiuni ale țării, la recomandarea doamnei Anamaria Iuga, de la Muzeul Național al Țăranului Român. În spațiul românesc, cultul morților a ocupat dintotdeauna un loc important. Multe dintre obiceiurile și superstițiile legate de moarte s-au păstrat până astăzi aproape neschimbate, ceea ce le face extrem de interesante pentru cercetătorii din domeniul antropologiei.

La universitatea de unde provine Suzuka Miyake, o teză de doctorat este, în medie, rezultatul a aproximativ opt ani de cercetare de teren. Ea a revenit în România după șase ani. În 2019 a ajuns și la Mânzălești, iar atunci am avut ocazia să discutăm, deși eram implicată într-o expoziție organizată la Galeriile de Artă.

Pentru un cercetător străin, ceea ce noi numim adesea „superstiții” reprezintă o formă valoroasă de cunoaștere tradițională. Aceste credințe oferă informații despre modul în care comunitățile și-au explicat lumea, au gestionat fricile colective și au transmis experiențe și valori de la o generație la alta.