Cum rămâne cu universitățile noastre?

Aflându-mă pe undeva prin Balcani, în fluxul de știri ce curgea pe telefon, atenția îmi fu atrasă de un subiect care, date fiind preocupările mele profesionale, nu-mi putea rămâne indiferent. Cu o emfază deja bine cunoscută, Premierul I. Bolojan – intrat în al treilea interimat a câte 45 de zile de când guvernul său a fost demis de Parlament, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură – și cu veșnicele sale sprâncene săltărețe, ne anunță că a sosit vremea unei reforme a sistemului universitar din România. Mi-am zis că, în sfârșit, stupida sa încăpățânare îi va fi de folos celui care, socotindu-se de neînlocuit, nu se lasă dus de la Palatul Victoria. O încăpățânare pe care Bihoreanul cel Viteaz o va putea folosi spre a curăța această țară de o grămadă de universități – publice sau private – care, de ani buni, nu mai livrează nimic valoros pe piața muncii.

Imediat însă ce mi-a încolțit în mintea ideea mai sus enunțată, am realizat că dl. Bolojan conduce, totuși, un guvern al cărui mandat a încetat și care, prin urmare, are o competență decizională extrem de scăzută, nefiindu-i îngăduit să inițieze proiecte legislative de anvergura celor de care este nevoie pentru a fi reformat sistemul național de învățământ superior din această țară. În plus, ceea ce dl. Bolojan ar trebui să nu uite este și faptul că o sumedenie de universități din această țară sunt conduse de oameni politici și adăpostesc catedre în care aceeași oameni politici împărtășesc tinerimii noastre studioase vastele și prețioasele lor cunoștințe, dobândite, de cele mai multe ori, între două sau mai multe avioane. Că de, un senator ori un deputat voiajează mult și asta pretinde timp, energie, organizare și mai ales implicare. Or, acești politicieni cu afiliere universitară nu au niciun interes să fie confruntați cu problemele reale ale universităților pe care le conduc sau în care predau. Nu spun că un demnitar care a îmbrățișat o carieră universitară este automat descalificat de preocupările sale politice. Dar cred că unui politician cu afiliere academică îi este foarte greu să-și împartă prețiosul timp între îndatoririle de deputat, senator sau ministru, pe de-o parte, și cele care incumbă unui profesor universitar, obligat, prin natura ocupației sale, să desfășoare activități didactice și de cercetare științifică, pe de altă parte. Iar dacă cel în cauză mai ocupă și o funcție universitară de conducere, cred că omului îi vine foarte greu să supraviețuiască, că de trăit nu prea mai are timp să o facă. Dar nu acesta este subiectul despre care aș vrea să scriu în rândurile care urmează. Problema ce mă frământă este aceea a dimensiunii juridice, morale și socio-economice a reformei propuse enunțiativ/declarativ de dl. I. Bolojan.

De unde ar trebui plecat pentru ca o reformă universitară să dea roadele mult așteptate? Și asta cât mai repede. Ce anume ar trebui să ne propunem atunci când (ne) gândim (la) o reformă a sistemului național de învățământ superior din România? Care sunt obiectivele acestei reforme? Să reducem dimensiunile sistemului? Ar putea fi un punct de plecare. Ani la rând ni s-a spus că România este țara europeană care, raportat la populația sa, are cel mai mic număr de studenți. Și, pe parcursul anilor ’90, ne-am apucat să extindem rețeaua, înființând – și cu rost, dar mai ales fără! – zeci de universități și sute de facultăți. S-a dovedit că transformându-i peste noapte pe pionierii și uteciștii Republicii Socialiste România în studenți ai noului regim democratic, n-am făcut decât să vindem iluzii. Creierele capabile să studieze la niveluri pretinse de un adevărat și sănătos sistem universitar sunt totuși destul de puține. Liceele tehnologice ori școlile profesionale aveau rolul lor socio-economic, deloc de neglijat nici în capitalismul pe care ne-am hotărât, la un moment dat, după 1990, să-l (re)construim în România. Astăzi, cele mai multe dintre universitățile înființate în nebunaticii ani ’90, nu au evoluat prea mult și, în orice caz, nu în direcția în care ar fi trebuit să o facă. Studenții care populează aceste instituții de învățământ superior (iertați-mi limbajul inadecvat prin pretențiozitatea lui) sunt de o mediocritate strigătoare la cer. Cei mai mulți dintre ei se licențiază fără să știe nimic sau aproape nimic. Lecturi – ioc; capacitate analitică și de sinteză – lipsă; lexic – periculos de sărăcăcios; aptitudinea de a înțelege adecvat realitățile înconjurătoare – extrem de scăzută. Pe scurt, rebuturi umane care, dobândind o diplomă de licență, plini de ifose și pretenții, au cel mult șansa de a se angaja operatori într-un call-center, taximetriști, vânzători în mall-urile patriei sau muncitori într-o fabrică de conserve. A, să nu uit. Dintre aceștia sunt recrutați, de ani buni, și politicienii care au ajuns să ne conducă ori să ne propună alternative la guvernările ce s-au tot succedat în ultimii ani. Pentru astfel de „cariere” zău că nu era nevoie ca toți aiuriții să-și piardă timpul printr-o facultate, între 3 și 5 ani, participând la niște cursuri ținute, în bună măsură, de niște impostori. Cred că de aici trebuie să plecăm în reformarea sistemului nostru universitar. De la cât și mai ales ce livrează pieței muncii fiecare universitate în parte.

Dacă timp de 5 ani, mai puțin de jumătate dintre absolvenții unei universități nu se integrează în muncă sau nu sunt capabili să construiască un business în acord cu pregătirea școlară de nivel superior pe care au dobândit-o în universitatea absolvită, atunci respectiva instituție trebuie suprimată. Căile ori modalitățile sunt multiple: lichidare, absorbție, reducerea la statutul de liceu sau de școală profesională. Nu mai este timp pentru emoții, regrete sau abordări isterice, marcate de patriotism local. Patrimoniile universităților între timp desființate, pot fi afectate unor alte activități de interes public, legate sau nu de educație ori de instrucția școlară.

Ca atare, problema României este în primul rând una a dimensiunii improprii a sistemului național de învățământ superior. Prea multe universități și mult prea apropiate. În fiecare haltă, chiar scoasă între timp din uz, găsești câte o universitate, o „extensie”, o „specializare” sau o facultate care, deși se găsește între două dealuri, tocmai ce a fost „înghițită” de o universitate cu pretenții. Fenomenul este de dimensiuni catastrofice. Tinerilor li se vând iluzii, pentru că li se oferă „șansa” de a studia în propriul orășel, cu niște dascăli de care nu a auzit nimeni; școlile bune sunt vitregite de niveluri foarte ridicate ale concurenței între potențialii candidați. Dacă aceștia din urmă s-ar concentra în câteva mari centre universitare, generând competiție, atunci severitatea examenelor de admitere ar fi pe măsură, iar cu cei declarași reușiți s-ar putea face performanță academică veritabilă. O astfel de reformă – mai întâi cantitativă – ar putea fi urmată de cea calitativă. Între mai puține universități, ierarhizarea ar fi mai ușor de făcut și ar genera un clasament convingător pentru cei care vor, realmente, să învețe. Știa dl. D. Funeriu ce știa! În plus, finanțarea de către stat a unui sistem restrâns de universități, ar permite celor păstrate să acceseze fonduri bănești publice mult mai consistente decât cele de care beneficiază în prezent toptanul de pseudo-universități, chiar în condițiile menținerii unei rușinoase ponderi bugetare dedicate învățământului, cuprinsă între 2 și 3% din produsul intern brut. Să fie în stare dl. Bolojan de asemenea mărețe fapte? Sincer, nu cred. Pentru el, costurile politice ale unei astfel de îndrăznețe reforme ar fi uriașe. Cineva atât de „patologic” îndrăgostit de exercițiul puterii politice, nu e capabil de un auto-sacrificiu în numele unei reforme pe care, în realitate, aproape niciun politician (pro sau anti-Bolojan) nu și-o dorește cu adevărat.