Banatul ieri și azi | Preparandia Română din Arad — focar de cultură națională

Începând cu secolul al XVIII-lea, în noile provincii cucerite, care au schimbat administrația otomană cu cea habsburgică, au început să apară și primele semne mai serioase ale unei instrucții școlare a copiilor. Dacă până atunci doar cei foarte înstăriți ar fi putut beneficia de școală pentru urmașii lor, odată cu ideiile iluminismului apusean au apărut și primele școali de masă în partea aceasta de continent. Tinerii puteau astfel accede la cursuri cu mai puține sacrificii materiale.

La începuturi, învățământul românesc din Banat a fost strâns legat de Biserică, având un caracter confesional și fiind influențat de reformele școlare habsburgice (mai ales în a doua jumătate a veacului, ca urmare a măsurilor luate de împărăteasa Maria Tereza, iar mai apoi, după anul 1780, de urmașul acesteia Iosif al II-lea). Școlile funcționau aproape fără excepție pe lângă parohii, iar comunitățile sătești sprijineau menținerea învățătorilor.

Așa se face că primele clase de elevi aveau un caracter confesional, școlile fiind patronate de biserică, iar preoții sau dascălii instruiau copiii.

Comunitatea avea rolul de a susține școala prin plata dascălului, dar și a lemnul pentru încălzire sau a altor cheltuieli ocazionale. Dacă la început limba de predare era slavona, folosită în biserică, s-a trecut destul de repede la o limba de predare mai ușor de înțeles de oamenii simpli. Treptat, pe lângă slavonă, se introduce limba română și limba sârbă în scrierile didactice elementare.

În mai multe etape au urmat și unele reforme necesare. Pentru început, într-o perioadă timpurie, primele forme de instrucție erau rudimentare, bazate pe cărțile bisericești (Ceaslovul, Psaltirea). Pentru o reglementare eficientă a educației au urmat și unele intervenții ale statului, prin organizarea școlilor rurale și populare. În aceste școli, deși rudimentare, se studia cititul, scrierea, aritmetica elementară și cântul bisericesc.

Odată cu dezvoltarea societății și înmulțirea școlilor apare și necesitatea unor cadre pregătite corespunzător. Nu întotdeauna dascălii bisericești erau suficient de cunoscători ai buchiilor. Nevoia de învățători era tot mai stringentă.

Azi vom vorbi despre un adevărat focar de cultură de pe meleagurile acestea.

Ideea înființării școlilor normale a venit din Franța, la începutul secolului al XIX-lea, unde printr-un decret din 1808 se prevedea înființarea de școli normale și se stabilea organizarea lor pe lângă institutele academice sau în cadrul lor. Imperiul francez de sub conducerea lui Napoleon se moderniza în ritm alert. Învățământul nu putea să scape de reformele epocii.

Prima școală normală a fost înființată în 1810 la Strasbourg, unde prefectul de Strasbourg l-a autorizat pe rectorul Academiei din acest centru să înființeze o școală normală în care să fie pregătiți 60 de tineri.

În acest context, împăratul Francisc I l-a numit, la 12 februarie 1810, pe agentul de curte Uroș Ștefan Nestorovici inspector al tuturor școlilor confesionale ortodoxe și l-a îndrumat să analizeze situația existentă în noile provincii din sudul și estul împărăției. Acesta, în urma vizitelor sale în teritoriu efectuate în 1810–1811, a propus înființarea a trei școli normale (preparandii) pentru formarea viitorilor învățători la Szentendre, pe malul Dunării, la nord de Buda. În urma migrației sârbești din timpul patriarhului Arsenie al III-lea (1674–1706), localitatea a devenit un centru important al sârbilor din Ungaria și totodată sediul Episcopiei Ortodoxe de Buda. Tot în apropiere, la Buda, avea să se formeze Preparandia comunității grecești, ce cuprindea inițial și grupurile de aromâni veniți Balcani. Aradul avea să fie ales pentru emanciparea și educarea învățătorilor necesari românilor.

Împăratul a fost convins de nevoia înființării lor după exemplul francezilor, iar la 17 septembrie 1812 a aprobat proiectele elaborate de Nestorovici.

În doar o lună s-a și trecut la treabă.

Deschiderea cursurilor preparandiale a fost stabilită prin ordin la 20 octombrie 1812 de către Consiliul locotenențial de la Buda: „neamurile cari se țin de ritul gr. neunit să fie spriginite prin îndurarea părintească a împăratului și ca toate institutele de cultură și de educație publică să se înmulțească”.

Imediat s-a stabilit data de începere a cursurilor la 3/15 noiembrie 1812. Episcopul Aradului, Pavel Avacumovici, a anunțat deschiderea cursurilor printr-o circulară consistorială. Inaugurarea școlii este consemnată de Dimitrie Țichindeal în broșura „Arătare despre starea acestor noao introduse sholasticești instituturi ale nației românești, sârbești și grecești”, publicată la Buda în 1813.

Astfel, a fost dată în folosință prima școală pedagogică românească din întreg arealul românesc. Aceasta se numără și printre primele din Europa, având în vedere că prima școală normală a fost înființată în 1810 la Strasbourg.

„La 3 noiembrie 1812, cu mare solemnitate înaintea multor feațe Noble și cinstite, Țichindeal relevă starea vrednică de jale a creșterei pruncilor din lipsa învățătorilor nespornici și… cea mai mare parte a norodului acestuia, în necinste, în întuneric și în mare mișelătate zace, mai mult din lipsa educației cei cuviincioase și bune, decât din alte oricare pricini. Școala s-a deschis purtând numele Școală regească preparandială gr. neunită a națiunei române”.

În primul an au fost înscriși 67 de tineri din județele Arad, Timiș, Torontal și Caraș-Severin, iar cursurile erau ținute de patru profesori: Dimitrie Țichindeal, care a fost și primul senior (director) al școlii, Iosif Iorgovici, profesor de aritmetică și geografie, Constantin Diaconovici Loga, profesor de gramatică și stilistică românească, și Ioan Mihuț, profesor de pedagogie și istorie.

Pe lângă dascăli școlari, aici au fost pregătiți, pentru un scurt timp, și preoți, până în anul 1822, când a fost înființat Institutul Teologic din Arad.

Casa unde se țineau cursurile la începuturi se afla în proprietatea lui Sava Arsici, căpitanul orașului. După câțiva ani și după rezultatele bune obținute de studenți la examene, Sava Arsici decide să doneze clădirea unde se țineau cursurile lui Dimitrie Țichindeal, ca fiind cel mai îndreptățit să gestioneze clădirea.

Cum am arătat, Preparandia Română din Arad a fost prima școală pedagogică românească, înființată în anul 1812. Clădirea Preparandiei a fost declarată monument istoric cod AR-II-m-B-00537 (poziția 213), publicată de Ministerul Culturii și Cultelor Institutul Național al Monumentelor istorice din Arad, aflată (cum altfel?) pe strada Preparandiei, la nr. 13.

Clădirea face parte din Ansamblul urban Arad, înregistrat, la rândul său, ca monument istoric, conform listei anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor.

Datorită bogatei istorii care marchează această clădire, în anul 2008 Primăria Municipiului Arad a cumpărat imobilul monument cu intenția de a-l reabilita, pentru ca în viitor să poată găzdui un muzeu tematic dedicat primei școli pedagogice românești.

În primii ani durata cursurilor a fost fixată la 15 luni, iar din anul 1815 durata a fost mărită la doi ani, până în anul 1876, când durata studiilor a fost mărită la trei ani.

Din păcate, disensiunile religioase dintre comunitățile română și sârbă au devenit tot mai acute. Una din primele victime ale acestor neînțelegeri avea să fie însuși cărturarul Țichindeal.

În 1815 seniorul Țichindeal a fost destituit din funcție deoarece a fost acuzat de inspectorul Uroș Ștefan Nestorovici că propagă, în diecezele din Arad, Vârșeț și Timișoara, naționalismul românesc. De asemenea, Țichindeal susținea ideea de organizare a procesului de învățământ pe baza principiului progresului națiunii române, iar Nestorovici considera că principiul fundamental al formării învățătorilor e atmosfera bazată pe unitatea credinței ortodoxe și a sistemului școlar-bisericesc organizat de Mitropolia de Carloviț.

Apoi, relația apropiată a lui Țichindeal cu clerul greco-catolic ar fi putut, potrivit ierarhiei sârbe, să creeze nedumeriri în rândul românilor ortodocși. Acesta a fost acuzat că la un examen „lunar din doctrina religiunii”, pe vremea când activa la Preparandie, a susținut că Papa Romei este și trebuie să fie capul văzut drept cap al întregii biserici creștine. Așa ceva era ceva de neconceput pentru habotnicii preoți sârbi. Țichindeal vedea o apropiere națională de românii ardeleni greco-catolici, cu care vorbea o limbă comună, și nu de ortodocșii sârbi (care totuși vorbeau o altă limbă).

Avocatul Moise Nicoară a fost numit senior după Țichindeal, dar nici acesta nu rezistat mult, deoarece susținea numirea unui episcop român la Arad, limba română în biserică și înlocuirea grafiei slavono-chirilice cu cea latină. Timpul avea să-i dea dreptate. Grafia latină s-a impus, deși greu, în cultura română din Banat și Ardeal.

În anul 1869 preparandia își schimbă caracterul regesc într-unul confesional, iar prin intrarea în cadrele constituției bisericești și sub jurisdicțiunea consistorială a intrat în grija Episcopiei Aradului și a fost finanțată de către aceasta. În anul 1876, Institutul Pedagogic și Institutul Teologic se unesc sub numele de Institutul Pedagogic-Teologic Român din Arad.

 

Un mare pas înainte în emanciparea tinerelor dornice de carte a urmat destul de curând. Din anul 1877 au fost acceptate și fete pentru a fi calificate ca învățătoare, iar până în anul 1904, când înscrierea fetelor a fost sistată prin ordin ministerial, au fost pregătite în jur de 200 de învățătoare.

În anul 1882 Episcopia Aradului, sub conducerea lui Ioan Mețianu, a intervenit pe lângă baroneasa Ifigenia Sina din Viena și soțul ei Simeon de Sina spre a dona diecezei o parte din intravilanul lor din Arad pentru construirea unei clădiri noi pentru Institutul Teologic-Pedagogic. Clădirea a fost construită până în anul 1885, iar din anul școlar 1885–1886 institutul s-a mutat în noua clădire.

Începând cu 1894 cursurile se măresc la patru ani.

Istoria Școlii Pedagogice de la Arad dovedește că ea nu a fost doar o școală regională sau locală, ci a fost de la început o școală națională prin excelență. În jurul acestei instituții de învățământ s-au grupat intelectualii români ai vremii, datorită profesorilor Preparandiei, care au fost autentici promotori ai spiritului românesc. Aradul a devenit, alături de Lugoj, în secolul al XIX-lea și la începutul celui de al XX-lea, un adevărat focar de românism, atât cultural, cât și economic.

Chiar din primii ani ai existenţei sale, şcoala preparandială a întâmpinat dificultăţi din cauza lipsei unui spaţiu corespunzător de şcolarizare, a insuficienţei cărţilor şi manualelor tipărite, a dezinteresului comunităţii pentru întreţinerea cursanţilor şi plata profesorilor.

Dar, încă după primul deceniu, au finalizat cursurile 392 de absolvenţi care, alături de şcoala care i-a format, au contribuit la instruirea românilor şi prin activitatea lor educativă au căştigat respectul comunităţii.

După unirea cu Regatul României, şcoala pedagogică, denumită preparandie sau şcoala normală (de la norme, legi, ordine, conform cărora era administrată), a funcţionat sub administraţie românească cu noi denumiri: în 1919 a fost denumită, după model francez, „Şcoala normală cu 8 clase”, iar în 1920, „Şcoala normală greco-ortodoxă română”.

 

În acest an s-a înfiinţat şi „Şcoala normală de stat pentru educatoare”. În anul 1923 s-a înfiinţat „Şcoala normală de stat Titu Maiorescu pentru învăţători”, în 1927, vechea Preparandie a fuzionat cu „Şcoala normală de stat” sub denumirea de „Şcoala normală ortodoxă română de stat Dimitrie Ţichindeal”, iar ulterior, în anul 1932, sub denumirea de „Şcoala normală de învăţători Dimitrie Ţichindeal”.

În urma unirii cu Seminarul Teologic Ortodox din Arad, Preparandia a devenit în anul 1878 institut pedagogic.

În 1981, acest institut, cunoscut sub numele „Liceul Pedagogic”, s-a transformat în „Liceul Industrial nr. 13”, după moda industrializării forțate impusă de regimul socialist.

Astăzi, după peste 200 de ani de activitate, Preparandia continuă să lumineze tinerii din Arad și să transmită cunoștințe din generații în generații, reînființându-se, după 1989, „Liceul Pedagogic Dimitrie Țichindeal”.