Jurnalism și istorie

Alexandru PRIPON

Jurnalismul nu este doar consemnarea unei stări de fapt, ci înveșnicirea momentului. Nu pentru satisfacerea vreunui orgoliu scriitoricesc ori a vreunei solicitudini culpabile, ci pentru a plini hrisovul neîncetatei deveniri a omenirii, care cuprinde, generos, atât evenimente colosale, cât și fapt divers, mărunt, cu implicații strict personale. Noi, cu toții, scriem, mai mult ori mai puțin, istoria. Iar jurnalistul o înscrie în pagina existenței tuturor, asigurându-se de acuratețea și deplinătatea celor consemnate. Undeva, la capătul tuturor celor scrise de-a lungul și de-a latul timpului, este deducția logică finală, concluzia scopului și îndeplinirii noastre aici.

Istoria – acest cuvânt abstract pe care îl invocăm atunci când ne lipsesc argumentele pentru a țintui secunda într-un soi de insectar transtemporal – ne cunoaște cel mai bine. Ne știe așa cum am fost și așa cum suntem. Fără pasiune, fără dorința de a ne schimba. Ne privește cu un rictus ermetic și emite un calcul statistic, bun doar pentru a proroci cu aproximație următorii pași. Dar vede totul din altă perspectivă, privilegiată, remarcând și așezând în tabel modificările survenite prin spațiu și timp. Fără să ne remarce fiziologia diferită și nici ridurile săpate de clipele scurse.

Istoria este – merită să fie – personificată. A devenit instanța supremă pe care o proiectăm în discursuri sforăitoare. Ne este bună și dragă, atunci când ne slujește, deoarece acceptă orice rol îi oferim în tragicomedia pusă în scenă când vrem să părem, fără a fi. Și tace înțelept atunci când decidem să fim, fără a mai părea în vreun fel.

Istoria este o armă și un steag alb, un apel la trecut și o zugrăvire a viitorului, o realitate crudă, cu inserții de imaginar aplicate, firesc, de învingători, o prevestire lucidă, cu apendice de resemnare, îngropate adânc de învinși.

Istoria ne învață, ne statornicește și ne determină rostul în lume – atunci când se află pe mâini potrivite. Și ne devine ursitoare sau cobe calpă dacă e folosită spre binele altora, obținut (și) prin intermediul nostru. Este salvator care poartă capa albă dezinvolt, este călău complet drapat în negru smolit, este observator înveșmântat în neguriu. Iar ceea ce suntem – unici, nu e așa? – își găsește rapid și sec un corespondent în paginile istoriei, nici măcar în cele care descriu evenimente importante ori personalități memorabile.

Istoria merită iubită și detestată, în egală măsură, deoarece nu respinge intervențiile brutale, cu pastă corectoare și penițe rășchirate, menite să înfrumusețeze ori să pocească momente. Iar martorii clipelor respective au amuțit demult. Deci pare îndreptățit prin chiar rezultatele acțiunii sale detestabile cutezătorul care mototolește zările temporale, spre a plămădi alt peisaj. Cu toate că, poate, un om onest, văzând rezultatul, l-ar parafraza pe Victor Hugo și l-ar cataloga pe plastograful clipei trecute ca pe „un mârșav derbedeu pe care, pentru fapta-i și lașă, și semeață, aș vrea să-l văd cu ștreangul de gât expus în piață” (Ruy Blas).

Jurnalistul este chemat să prezerve și să scrie istoria. Și, poate, chiar să o facă, prin contribuția sa la menținerea cu orice preț a adevărului. Jurnalistul are ca datorie înfricoșătoare altruismul sincer, care îl sortește implacabil să lase deoparte interese și amiciții, afiliații și simpatii, pentru a săpa realitatea, cu litere de granit, care nu pot fi nicicând șterse. Aflat nu în prima linie, cu soldații mărșăluitori sub stindard, ci pe lateral, în locul unde ricoșează mai mereu proiectile, omul de presă privește, înțelege și consemnează. Scrie istoria, deși nu el o săvârșește. Se asigură că mâine își va găsi un sfat leal în ieri și că viitorul va fi devenire, nu predestinare manufacturată.

De aceea este atât de importantă vocația jurnalistului. El e chemat către sacrificiu, către o complexă renunțare la sine și la propriile trăiri, spre a scrie apăsat, adânc, atent descrierea traiectoriei semenilor prin prezentul continuu frământat de incertitudini, lăsându-le istoricilor piesele perfect șlefuite, pentru a fi asamblate în uriașa carte a parcursului omenirii.

Jurnalistul este cel care se asigură că istoria nu va fi falsificată. Nu va fi utilizată pentru a justifica acțiuni reprobabile sau inacțiuni condamnabile, prăvăliri sau aburcări, așa cum o cer interesele perisabile ale unui acum înnorat. Jurnalistul pregătește maturitatea coerentă – și dincolo de maturizare – în creuzetul care adăpostește înțelepciunea cea de pe urmă. Acesta este adevăratul jurnalism și aceasta este adevărata istorie. Restul este doar aparență zgomotoasă către un final temporar, menit să ascundă suprema, tămăduitoarea uimire sub straturi subțiri de certitudini false.