Unul din profeții mici preferați, Miheia, astăzi pomenit, ni-L arată pe Dumnezeu într-o ipostază deloc „onorabilă.” Văzând nedreptatea și idolatria alor Săi, Dumnezeu, care vorbește prin profet, zice:

„Mă voi tângui și voi urla, voi merge desculț și gol; voi scoate urlete ca șacalii și țipete ca struții, căci rana ei este fără de leac” (Cap. 1, v. 8-9). Gol, adică expus; desculț, tăindu-și tălpile în pietre. Urlând, țipând, pentru că îndemnurile de până acum au fost ignorate, cuvintele blânde călcate în picioare. Ce-ți mai rămâne de făcut decât să latri ca un șacal la lună, când celălalt face exact ce aduce prăbușirea sa?

În fața nenorocirii liber alese, în pofida povețelor, îndemnelor, poruncilor, Dumnezeu nu e Zen. Nu se așează filosofic și nirvanic în lotus, nu face exerciții de respirație, ci manifestă durere și exasperare. E un Dumnezeu care se află pe culmile disperării.

E același Dumnezeu căruia, întrupat, i se face milă de mulțimi, vindecându-le, hrănindu-le concret, nu doar cu predici. Un Dumnezeu care se revoltă din cauza orbirii și neiubirii fariseilor, pentru că se uită la regula sâmbetei, iar nu la suferința umană. Care se mâhnește văzând necredința tuturor și reaua credință a celor din vârf, și care se tulbură când unul din cercul restrâns al celor 12 apostoli Îl vinde.

Este un Dumnezeu care plânge în fața morții prietenului său și în fața iminentei distrugeri a Ierusalimului. Și care se mânie pe farisei și cărturari, „nebuni și orbi” care trag pe ceilalți după ei în gheenă.

Și de ce nu e Dumnezeu Zen? Oare de ce urlă, se tânguie, de ce se „compromite” golindu-se de dumnezeirea Sa? Ce știe Dumnezeu de ce poate ajunge omul și ce i se poate întâmpla de Își părăsește măreția Sa și merge desculț pentru a fi crucificat?