CE SE REPARĂ, RĂMÂNE Despre ce ține în picioare o lucrare după ce autorii ei au dispărut

La Coștei există un stăvilar pe lângă care trec zilnic oameni fără să știe ce este. Funcționează de peste două secole și jumătate. Ridicat între 1759 și 1760, după proiectul inginerului Maximilian Fremaut, are o singură misiune: să trimită apă din Timiș spre Bega când Bega are nevoie și să închidă alimentarea când nu. Descărcarea surplusului se face mai jos, la Topolovăț. Cele două lucrează în pereche.

Povestea aceasta ne place spusă ca o minune. În 1728, la numai doisprezece ani după plecarea otomanilor, generalul Florimund de Mercy începe amenajarea canalului prin mijlocul mlaștinilor. Mii de oameni sapă cu sapa și târnăcopul, taie meandre, ridică diguri. În 1732 este consemnată prima cursă între Timișoara și Pancevo, pe Bega, pe Tisa și pe Dunăre. Timișoara era deja legată pe apă de o bună parte a Europei.

Varianta aceasta ne flatează pe ocolite. Ne lasă impresia că oamenii de atunci erau făcuți dintr-un aluat pe care noi l-am pierdut.

Numai că povestea adevărată este alta.

Stăvilarul de la Coștei nu a rezistat peste două secole și jumătate. A fost refăcut în 1860, după inundațiile catastrofale din anul precedent. Și încă o dată în 2007, potrivit datelor publicate de Primăria Coșteiu. Ceea ce vedem astăzi este rezultatul acelor reconstrucții, nu al lucrării inaugurate în secolul al XVIII-lea.

Nu a rezistat.

A fost întreținut.

Stăvilarul a rămas. În jurul lui s-au succedat un imperiu, un regat, două războaie mondiale, o dictatură și o democrație.

Niciunul dintre oamenii care au venit să-l repare nu era cel care îl construise.

Niciunul nu mai putea primi gloria inaugurării. Au venit la o lucrare făcută de alții, într-o lume în care autorii dispăruseră demult, și au făcut-o să funcționeze din nou.

Din asta este făcută durabilitatea.

Nu din geniul primei zile.

Reparația nu vine întotdeauna la timp. Uneori vine după ce apa a trecut peste tot.

Mercy a săpat un canal care trebuia să funcționeze și în 1750, și în 1850. Fremaut a proiectat un sistem pentru debite pe care nu avea cum să le prevadă. Amândoi lucrau pentru beneficiari pe care nu aveau să-i cunoască niciodată și care nu aveau să le mulțumească vreodată.

Noi construim până la recepția lucrării.

Apoi până la expirarea garanției.

Aproape fără să observăm, orizontul unei investiții publice s-a scurtat până la lungimea unui mandat.

Nu este doar vina unui primar sau a altuia.

Este o mentalitate administrativă care traversează mandatele.

Ne entuziasmează tăierea panglicii și ne plictisește reparația. Alegem oameni după ceea ce promit să construiască, nu după ceea ce au reușit să păstreze în funcțiune. Nu există fotografii spectaculoase la schimbarea unui stăvilar.

Orașele nu se degradează doar din lipsa investițiilor.

Se degradează pentru că reparațiile sunt amânate.

Iar pe cei care le fac până la urmă nu-i știe nimeni.

Stăvilarul de la Coștei nu știe că imperiul care l-a construit a dispărut. Nu știe cine este primar. Își face treaba. Iar într-o zi cineva va trebui să vină din nou să-l repare.

Apa va fi acolo.

Întrebarea este dacă vom mai înțelege că o civilizație nu se construiește o singură dată.

Se repară.