Mondialul meu (III)

Cu Brazilia 2014 m-am întâlnit în Circumvalațiunii, unde reveneam astfel după mai bine de 20 de ani. Prin ’93, student fiind, îmi imaginam, la etajul șapte al blocului de garsoniere în care-mi găsisem adăpost în acest cartier, internetul. Canapelei și mesei de camping ce-mi mobilau camera li se alătura, pe parchet, un telefon cu disc, deconectat de la Romtelecom, însă nu și de la visurile mele poetice. Mari ca în tinerețe și înalte cât cel puțin etajul I-ului de la care priveam lumea. Cu încredere, în zorii de după întâlnirile cenacliere ale Casei Studenților, încheiate uneori dimineața, când ultimii (din cei peste 20 numărați odată) oaspeți scriitori ai garsonierei mele se pierdeau în lift. Atunci, rămas singur, auzeam în telefonul meu un fel de ton straniu, ce mă făcea să cred că aș putea transmite tipografiilor, folosind discul cu numere după un anumit algoritm, poemele mele în timp real. Atât de real, încât parcă un micuț Jules Verne se cuibărise în mine și suferea de colici.

Dar în 2014 nu aveam Facebook. Nici, firește, cu un an înainte, când făcusem cunoștință cu forța unui „declined”, primit în 2012.

Editura la care îmi publicasem o carte crease un eveniment pe Fb, iar eu, cu invitația tipărită în mână, bătusem la ușa biroului unei doamne conferențiar, în calitate de prieten sau, oricum, substantiv propriu ținând de aceeași instituție universitară. M-a întâmpinat secretara care mi-a spus, triumfător, că primisem deja „declined” din partea nou-promovatei într-o funcție peste puterile caracterului său și că nu are rost să las invitația. Așa s-au dus pe apa Sâmbegăi cei treisprezece ani ai mei de editor pe Vasile Pârvan 4 și nopțile mondiale în Complex, iar golul de povestit copiilor în loc de „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” al lui James Rodriguez m-a prins într-un pub de pe Cetății. La fel, acel 7–1 al Germaniei contra unei Brazilii de nerecunoscut, cum a rămas până azi. Nu altfel însă decât Germania. Iar golul de aur (altă regulă ce m-a scos din sărite) al alb-negrilor din finala cu Argentina a semnat începutul coborârii nemților până la ceea ce ei sunt acum.

Am învățat însă, în acea vară, să pronunț, cu accentele corecte, „Maracanã” și „Sócrates”. Prea târziu pentru Doctor, care părăsise de trei ani lumea noastră cu alcool și țigări. A fost totodată și ultimul Mondial la care s-a fumat licit în spații publice închise.

În 2018 n-am învățat mai multe chirilice decât știam. Poate și pentru că nu le-am descoperit italicele, Squadra Azzurra lipsind pentru prima oară din 1958 de la un mondial și inaugurându-și seria de trei absențe consecutive. Demnă de desfacerea contractului de muncă, atât de glorios, cu Mondialul.

Gesturile lui Stanislav Cercesov, selecționerul Rusiei, mi-au amintit că un unchi al meu prin alianță, plecat de mult dintre noi, nu spunea despre televizorul, radioul sau bicicleta Ucraina pe care le avea că sunt rusești, ci sovietice, iar Sbornaia a ajuns până-n sferturi.

În Rusia am văzut pentru prima dată VAR-ul în acțiune și m-am simțit ca la BD. L-am zărit pentru ultima oară pe Maradona în tribunele unui mondial, ca pe un turist austriac, la patru dimineața, pe Eugeniu de Savoya, în Timișoara încă boemă de-atunci. A fost și ultimul campionat cu prietenul meu de trei mondiale și o viață de editor de carte.

Pe Lujniki, în 15 iulie, Franța a învins Croația în finală, cucerind al doilea său titlu suprem, dar gândurile mele erau la ce va face încă proaspătul Infantino mai departe, în 2020: vara sau iarna? Eram în continuare naivul de serviciu care punea în față anotimpurile FIFA, nu banii președintelui. Proaspăt era și Trump în acel iulie și nu părea interesat de cartonașele roșcate din fotbal, care, dacă ar fi fost o ureche, Suarez era la patru ani în urmă, deci nicio grijă în Complexul Favorit unde-mi beam cafeaua oferidu-i fiică-mii de doi ani biscuiții de care-și amintește și azi cu bucurie. Tată pentru a doua oară, eram mai atent la colțurile meselor decât la știrile despre accidentele de muncă de pe stadioanele Qatarului.