Istoricul Ionuț Cojocaru argumentează că România s-a angajat pe un drum al autoritarismului, acela de „stat-garnizoană”, care a dus la dezastre în secolul XX.

Într-un articol publicat pe blogul personal, conferențiarul Ionuț Cojocaru argumentează că folosirea împrumuturilor – așa cum este SAFE sau PNRR – duce la o stabilizare pe hârtie, dar în realitate distruge populația, mai precis exact acei oameni care susțin statul în sine.

Ionuț Cojocarul folosește exemplul anului 1929, atunci când Guvernul Maniu a stabilizat leul cu prețul unui mare împrumut din străinătate. Afacerea Skoda este amintită și ea.

„În 1929, Guvernul Maniu a stabilizat leul cu un mare împrumut internațional și a acceptat, în schimb, un consilier tehnic străin la Banca Națională, Roger Auboin. A urmat Marea Criză: prăbușirea prețurilor agricole, criza datoriilor țărănești, legile de conversiune, deflația și instabilitatea guvernamentală în lanț[8]. Stabilizarea a fost reală; sustenabilitatea socială, nu. Corecția tehnocratică, corectă pe hârtie, a măcinat tocmai pătura care susținea statul.

Iar dacă reînarmarea naște dictatură, tot ea naște și corupție: afacerea Škoda (1933) contractul pentru 600 de tunuri de calibru mare și circa 40 de miliarde de lei, seifuri doldora de documente militare secrete și de mituiri codificate, un guvern doborât și, la capăt, un singur condamnat, cehul Seletzki,[9] a fost primul nostru mare scandal al înzestrării externe, iar cei 16,68 miliarde de euro din SAFE readuc exact aceeași combinație: comenzi militare uriașe, opacitate și dependență de furnizori străini.

Ce am învățat din istorie?”, s-a întrebat Cojocaru.

Greșeala pe care România o comite periodic

Istoricul arată că scenariul „stabilizării” s-a repetat apoi în 1947, dar și în 1997, când cu „terapia de șoc” a Guvernului Ciorbea.

Pe plan extern, situația se aseamănă cu cea prin care a trecut Germania în 1923 și Imperiul Otoman în secolul XIX.

„Dincolo de granițe, verdictul e și mai limpede și demontează, apropo, cea mai comodă apărare a guvernanților. Se va spune: „dar Bolojan luptă împotriva inflației, nu o provoacă precum Weimarul din 1923”. Adevărat și irelevant. Fiindcă nu hiperinflația din 1923 a ucis singură Republica de la Weimar, ci deflația-prin-decret a cancelarului Brüning (1930–1932): austeritate impusă prin ordonanțe de urgență, peste voința Reichstagului.

În exact acei ani, votul nazist a explodat de la 2,6% la 37,3%[12]. Lecția nu este că prețurile scapă de sub control; lecția este că austeritatea impusă prin decret unei populații epuizate dizolvă contractul social și hrănește anti-sistemul. Iar „asumarea răspunderii”, guvernarea care ocolește dezbaterea parlamentară este problema reală. Într-o țară care abia a trecut printr-un scrutin prezidențial anulat și printr-un val suveranist, a mai turna austeritate peste umilință este un joc cu focul istoriei.

Al doilea avertisment vine dinspre specialitatea mea și lovește direct în chestiunea împrumuturilor.

Imperiul Otoman s-a împrumutat masiv de la Occident după 1854, a intrat în incapacitate de plată în 1875 și, prin Decretul Muharrem din 1881, a cedat administrarea unor venituri-cheie unei Administrații a Datoriei Publice, Düyun-ı Umumiye controlate de creditori[13]. Un stat care își astupă găurile fiscale cu împrumuturi pe care nu le controlează sfârșește sub tutela creditorilor.

Aceasta nu e teorie: e certificatul de deces al suveranității otomane, semnat cu treizeci de ani înainte de dezmembrarea propriu-zisă. BIRD și SAFE nu sunt, desigur, un Muharrem în toată puterea cuvântului dar sunt din aceeași familie gramaticală: politici dictate de creditor, suveranitate rambursabilă în rate”, a remarcat Ionuț Cojocaru.

Împrumuturi pentru înarmare egal dezastru

Cel mai tulburător este faptul că împrumuturile se duc spre înarmare, ceea ce, istoric a condus România la dezastru, scrie Cojocaru.

„Există o dimensiune pe care aritmetica guvernamentală o trece elegant sub tăcere: cea mai mare destinație a noii îndatorări nu e nici pensia, nici spitalul, ci reînarmarea[15].

Iar aici istoria are o lege de fier, mai tulburătoare decât cea monetară: statul care se pregătește de război tinde, aproape mecanic, spre o formă autoritară. Ca să înarmezi, trebuie să extragi masiv din populație taxe, împrumuturi, rechiziții, recrutare; iar ca să extragi la scara aceea, centralizezi puterea, ocolești deliberarea și instalezi urgența ca regim permanent.

Sociologul Harold Lasswell a numit capătul acestui drum „statul-garnizoană”, în care „specialiștii violenței” dau tonul, iar libertățile se retrag în fața „supraviețuirii naționale”[16]. „Securitatea” devine alibiul perfect: legitimează, în același timp, și taxa, și suspendarea regulilor care ar contesta-o.

Nu e o speculație de bibliotecă. Germania nazistă și-a finanțat reînarmarea secretă prin bonurile MEFO, o datorie ascunsă care ipoteca, tacit, viitorul populației și avea să fie „stinsă” prin inflație și jaf. Economia de război și statul totalitar au crescut împreună, ca două fețe ale aceleiași monede[17].

Tiparul se repetă pentru că este funcțional: reînarmarea este una dintre puținele cheltuieli pe care o populație le acceptă fără cârtire, fiindcă i se spune că plătește pentru propria supraviețuire. Exact de aceea este și cel mai comod vehicul de expropriere: nimeni nu cere socoteală „în vreme de primejdie”.

Și, ca de fiecare dată, nu trebuie să trecem granița pentru dovada cea mai crudă. România sfârșitului anilor ’30, sub amenințare externă reală și în plină reînarmare, a alunecat în dictatura regală a lui Carol al II-lea (1938), apoi în dictatura militară a lui Antonescu[18]. Amenințarea era autentică și tocmai autenticitatea ei a fost cheia: nimic nu desființează mai eficient politica deliberativă decât un pericol real, fluturat neîncetat.

Militarizarea nu a apărat România, a livrat-o, pe rând, unei dictaturi autohtone și apoi ocupantului sovietic. Securitatea invocată drept scop suprem a produs exact opusul securității”, a notat Cojocaru.

Economia de securitate demontează democrația

„Să fiu limpede, ca să nu fiu răstălmăcit: nu spun că România n-ar trebui să se apere. Un stat care nu se poate proteja nu protejează nimic. Pericolul nu stă în arme, ci în gramatică.

Când 16,68 miliarde de euro de datorie militară se așază peste o austeritate care stoarce deja populația, când totul e guvernat prin „asumarea răspunderii” în locul dezbaterii și când „securitatea națională” devine justificarea-mamă atât pentru extracție, cât și pentru metoda de urgență, țara pășește cu cele mai bune intenții exact pe drumul statului-garnizoană despre care ne avertizează istoria.

Întrebarea rămâne aceeași, doar mutată în registrul apărării: cine plătește, cine decide și cine e ținut departe de decizie? O economie de securitate care ia de la cei mulți, iartă capitalul celor puțini și hotărăște în numele tuturor, fără cei mulți, nu este scutul unei democrații ci este schela demontării ei”, a scris istoricul.

Articolul integral poate fi citit aici.

[8]Pentru stabilizarea leului din 7 februarie 1929 (Guvernul Maniu), împrumutul internațional de stabilizare și dezvoltare și prezența unui consilier tehnic străin la Banca Națională, precum și pentru criza datoriilor agricole și legile de conversiune (1932–1934), rămâne de referință Costin C. Kirițescu, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, București, Editura Enciclopedică; cf. și Victor Axenciuc, Evoluția economică a României.

[9] Afacerea Škoda: contractul din 17 martie 1930 (Guvernul Maniu, ministru de război Henri Cihoski) pentru 600 de tunuri de calibru mare și muniție, în valoare de până la circa 40 de miliarde de lei; percheziția fiscală din 10 martie 1933 a descoperit în seifurile reprezentanței Škoda din București documente militare secrete și liste codificate de mituiri, declanșând cel mai mare scandal de corupție interbelic — a căzut guvernul Vaida-Voevod, iar la procesul din 1936 toți inculpații români au fost achitați, singurul condamnat rămânând reprezentantul firmei, Bruno Seletzki.

[12]Nu hiperinflația din 1923 a semnat singură certificatul de deces al Republicii de la Weimar, ci și deflația-prin-decret a cancelarului Heinrich Brüning (1930–1932): austeritate impusă prin ordonanțe de urgență (Articolul 48), ocolind Reichstagul. În acest interval, votul nazist a urcat de la 2,6% (1928) la 18,3% (septembrie 1930) și 37,3% (iulie 1932). Vezi Harold James, The German Slump: Politics and Economics 1924–1936, Oxford, 1986; și dezbaterea deschisă de teza lui Knut Borchardt privind constrângerile lui Brüning.

[17]Germania nazistă și-a finanțat reînarmarea secretă prin bonurile MEFO, o datorie ascunsă care ipoteca tacit viitorul populației, „stinsă” ulterior prin inflație și jaf , economia de război (Wehrwirtschaft) fiind inseparabilă de statul totalitar. Adam Tooze, The Wages of Destruction: The Making and Breaking of the Nazi Economy, Londra, 2006.

[18]România sfârșitului anilor ’30, sub amenințare externă reală și în plină reînarmare, a alunecat în dictatura regală a lui Carol al II-lea (1938)  partide dizolvate, regim corporatist militarizat , urmată de dictatura militară a lui Ion Antonescu (1940–1944), „Conducătorul”, cu economia de război, rechizițiile și inflația turnate într-un război încheiat în catastrofă și sovietizare.