E greu – dar cinstit – lucru scrisul. De aceea merită!

Alexandru PRIPON

E greu – dar cinstit – lucru scrisul. Născut din neputința de a împlini altceva sau din speranța de a face măcar asta bine, cu dor de mai curând ori privire către mai apoi, este complicat și aproape mereu lipsit de satisfacția brută, fericită, a rezultatului deplin. Cuprinde o fărâmă de spațiu, descrie un ciob de timp, se îmbină cu alte slove așternute pe hârtie, de tine sau de alții, adesea opuse…

De la îmblânzirea unei metafore sălbatice până la un text jurnalistic (iar cele două nu se exclud, oricât s-ar crede), e greu lucru scrisul. Dar cinstit. Nu poți fi până la capăt duplicitar când așezi gândul în cuvânt. Chiar și micile scăpări sau marile gogomănii din fraze schimonosite nu fac decât să dovedească puterea pe care o are scrisul. Asupra altora și asupra noastră. Iar undeva, fie și dincolo de vorbe, rămâne vizibil adevărul, ca un astru imposibil de ignorat. Sub lumina lui capătă contur metafore și construcții necizelate, vădindu-se rosturi și sensuri.

Facilul, complexul, absurdul sunt doar înfățișări, nu scriituri de sine stătătoare. Ne deprindem cu ele și cu derivatele lor, atât în calitate de autori, cât și în calitate de cititori. Le acceptăm sau le dezavuăm, după caz, dar prin lentila lor privim lumea cu alți ochi. Iar după încheierea (ori abandonarea) lecturii, se naște, se întărește sau se schimbă o idee, ceea ce înseamnă că, indiferent de formă și reacția obținută, înșiruirea de slove cu miez a avut un efect asupra noastră. Ne-a definit, măcar puțin, rațiunea unui fel de a fi.

Și autorul supus mistuirii, și scribul năimit, și amatorul de a încerca într-o doară modelarea cuvântului își pleacă fruntea în fața ideii. Ea și numai ea este cea care dă viață literelor și înțeles cuvintelor. Fără idee, totul constituie o bolboroseală menită să pară, nu să fie. Iar ideea se află chiar și în textele scurte, chinuite, lipsite de eleganță și coerență. Nu vorbesc aici despre concepte filosofice complicate, ci despre fundamentul existenței noastre cotidiene, care ne ridică dincolo de clipă, prin ceea ce va urma, către viitorul mai îndepărtat. Tocmai aceasta este frumusețea de neegalat a scrisului: faptul că îți poți descrie ideea, o poți adapta situației, o poți transmite și, apoi, o poți completa, îmbunătăți, în funcție de reacția cititorului. Când scrii dialoghezi, îți recunoști și îți accepți statutul de membru al unei comunități, nu doar de observator mut. Și este tot mai complicată discuția cu semenii, în aceste vremuri, de aceea este greu (și) scrisul.

Poți redacta mecanic, ca urmare a rutinei, poți compune cu patimă – consecință a harului sau a strădaniei –, poți să te amăgești întru nescriere perpetuă, poți fi numai cititor, însă cu toții ne tragem seva din cuvinte și cu toții ne privim în oglinda gândului rămas în urmă, călăuzitor către alte și alte concepte. Ar fi, desigur, mult mai simplu să existăm fără a scrie ori a citi, dar la fel de simplu, inuman, ar fi să existăm fără nicio altă preocupare decât supraviețuirea placidă, pe malul nimicului.

Lectura este nu doar consecința, ci însăși temelia scrisului. De la ghid al înșiruirii literelor până la cuib al ideilor definitorii, cititul reprezintă cheia înțelegerii acestei aventuri lungi, complicate și atât de frumoase pe care o numim, în lipsa altui termen potrivit, viața noastră. M-aș aventura să spun că orice practicant al lecturii, cât de simplă ar fi ea, este un scriitor încă nedescoperit de el însuși. Odată ce ți-ai așezat în cuget cuvintele, ele migrează către suflet. Iar când scrii, așterni pe foaie un fragment de suflet, nu pentru că știi cum, nu pentru că poți, ci pentru că trebuie. Trebuie să eliberezi gândul care a rodit întru tine și să-l dăruiești celorlalți, împreună cu o părticică din ceea ce te definește cu adevărat: sufletul tău.

Se va spune, fără îndoială, că lumea nu mai are răbdare să scrie și să citească. Nu alcătuiri complexe și nici lungi. Poate că așa este. Poate că e doar o toană a vremurilor desțelenite pe care le trăim sau poate că este un nou fel de a subzista pentru generațiile care vor veni. Poate că se va instaura un alt mod de a redacta și lectura, cu un nou limbaj, concis și altfel codificat. Dar se va scrie. Se va citi. Se va comunica, astfel ori altfel, împărtășind nu doar vorbe, ci și suflet. În caz contrar, vom înceta să existăm ca oameni.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, ați înțeles că acest text nu se referă strict la autori și nici exact la cărturari. Ne privește pe toți. Fără a trage semnale de alarmă legate de bacalaureate și evaluări naționale, de rata analfabetismului funcțional (stabilită după criterii ușor exotice) și de reformele din învățământ (absurd-personalizate, după principiul „omul și schimbarea”). Dincolo de toate acestea și de îngrijorările pe care ni le provoacă, se va scrie și se va citi. Nu unde, cât și cum ne-am imagina, ne-am dori, însă aceste acțiuni categoric umane, firești, caracteristice, nu au cum să dispară. Și aceasta pentru că fac parte, cu necesitate, din procesul de comunicare și împlinire în societate, de împărtășire a ideilor și a propriului sine, într-o lume unde nimeni nu este monolit, ci o piesă (cu suflet și conștiință) din colosalul puzzle al umanității. Așadar pentru că este necesar, nu facil. Căci este complicat, adesea, să citești. Și e greu – dar cinstit lucru – scrisul. Poate tocmai de aceea merită…