Filmul Conclavul (2024) ar fi fost o mult mai atractivă producție de mister medieval, intrigă etc, dacă nu s-ar fi încheiat cu ideea unui personaj ca papă mexican venit din Kabul, cu organe de femeie (ovare) la purtător. Probabil că Dan Brown a dat deja cu pălăria de pământ: “băieți, cum ați reușit, de unde? Nu tu chestii interzise (evangheliile gnostice), crimă, corupție, ordine secrete, gotic, subterane labirintice medievale, fanatici sângeroși sau nebuni apocaliptici, profesori erudiți, în realitate niște Indiana Jones șamd.”

Atât că dacă spargi un singur ou stricat într-o omletă în care ai spart deja 20 de ouă bune, există riscul să ți-o strice pe toată. Filmul s-a vrut în mod clar un film realist pentru un public din afara bisericii, care să atingă și niște rotițe LGBTQ. Dacă și cât a reușit, cred că e o discuție deschisă.

Filmul însă nu trebuie ocolit. Cred că s-a născut ca un reproș la celălalt, Cei doi papi/ The Two Popes (2019) care e, de la ultimele ecranizări ale trilogiei lui Dan Brown, cu om Hanks (2006-2016), poate prima încercare de a da credibilitate întregii atitudini anticlericale din Vest, vorbind din afara bisericii despre biserică și slăbiciunile, îndoielile, ambițiile și secretele oamenilor ei într-un fel mai rezonabil.

Conclavul a preluat ideea, iar Ralph Fiennes (cardinalul Lawrence) face în direcția asta un rol mare. Filmul însă și-a asumat un risc major atunci când a făcut ca un mexican cu sindrom ovotesticular să ajungă papă. De la familia Borgia încoace totul este permis, însă cu condiția să nu fie statistic irelevant. Și ca și cum nu e destul, nimeni de la Vatican nu bănuia nimic. Poate că publicul LGBTQ e mai înțelegător cu asta.

Cei doi papi/ The Two Popes (2019) de fapt e un elogiu adus papei Francisc fără a-l insulta prea mult pe celălalt. Aproape nimic nu e real, în afară de personaje, cardinalul Bergoglio, viitorul papă Francisc, și papa Benedict al XVI-lea, pe numele real Ratzinger. De pildă, nu s-au întâlnit. Prima întâlnire reală între cei doi a avut loc abia după ce cardinalul Bergoglio a fost ales papă în 2013 și a devenit Francisc.

Ratzinger, ca teolog, a criticat insistent tradiția și teologia eliberării a Americii de Sud (liberation theology) din care venea un Bergoglio, ca fiind o teologie deviantă pentru tendințele ei de stânga.

Regizorul a riscat folosind o asemenea licență. Construind o întâlnire între două personalități opuse care nu s-au întâlnit real, el a urmărit probabil o scurtătură care să pună în relief două tendințe ale bisericii: cea conservatoare și cea liberală. Ceea ce avem de fapt în Conclavul, un război între conservatori și liberali. Fără să mai discutăm cât de improbabil e ca ei să fi comandat pizza și fanta sau să fi băut bere în fața unui TV la un meci, ca doi buni vecini de palier.

Evident, Ratzinger e conservator, adică un teolog care apără dogma, tradiția și instituția bisericii, se exprimă în latină și își primește cardinalii doar în ținuta de cardinal, în timp ce Bergoglio/ Francisc e un preot mai degrabă al oamenilor simpli, practic, voluntar, comunicativ, plin de energie, deschis, optimist etc.

Își face singur rezervări sau își cară valiza, detestă clădirile mari și afluența, circulă cu autobuzul și mănâncă pizza, vorbește cu oricine, servește la masă copiii unui orfelinat și visează să devină preotul unei parohii oarecare din Argentina. Pe scurt, este un iezuit argentinian care se poartă ca un franciscan sărac.

Evident, lucrurile continuă. Și descoperim ușor, ușor în spatele acestor anterii solemne din altă epocă, oamenii, cu slăbiciuni, cu temeri, cu lașități și secrete. Pe scurt, oameni ca oricare alții. Ratzinger, ca exponent al tradiției, nu a înțeles viața (de care altminteri a fugit din copilărie refugiindu-se în cărți, o spune singur) și oamenii, de pildă nu i-a apărat atunci când a trebuit și a eșuat să mai audă vocea lui Dumnezeu, mărturisește el.

În acest timp, Bergoglio, deși măcinat și el de îndoiala de a-și fi apărat prietenii iezuiți în anii ’70 care luptau împotriva dictaturii de dreapta (era considerat trădător și demis îndată ce în Argentina se va instala un regim democratic), e acolo unde e Hristos, adică printre oamenii obișnuiți, săraci, suferinzi, așa cum sunt ei, ducând iubirea bisericii între ei și lăsându-se învățat de ei mai degrabă decât învățându-i el pe ei.

Ratzinger mai e amestecat și într-un scandal de corupție prin unul din secretarii lui. În sfârșit, papa Benedict al XVI-lea (Ratzinger) i se spovedește lui Bergoglio, iar în final cedează și pontificatul îi revine, cum altfel, lui Bergoglio. Și ca victoria să fie deplină, îi regăsim pe cei doi papi în fața unui TV la un meci de fotbal și o bere, întreținându-se ca niște oameni obișnuiți.

Ceea ce evident e foarte american și patetic.

Bun, nu e nimic de reținut aici sub raport documentar sau istoric. Ratzinger trebuie să fi considerat mai degrabă legalizarea căsătoriei între homosexuali din Franța (2013) ca un eșec personal decât ceea ce pare să îi atribuie filmul.

I orice caz, nici acesta și nici altele nu puteau fi un motiv suficient de a demisiona.

Presiunea continuă, la care era supus ca papă, altminteri el un filosof și un teolog rafinat, un om de cabinet, care a și lăsat o moștenire teologică comparabilă cu a unor Karl Rahner și alții, cerea un tip de constituție și vitalitate pe care vârsta și sănătatea lui nu i-o permiteau. A și murit cu câțiva ani înaintea lui Francisc.

Atât că plecând din scaunul papal înainte de vreme (2013), direcția liberală a Occidentului a devenit mai convingătoare, viitorul conclav orientându-se spre un papă mai dinamic și deschis sau inclusiv ca Francisc, care să unească mai degrabă decât să despartă.

Vremurile însă au dovedit că această soluție a fost un eșec. Occidentul nu a mai fost divizat într-un asemenea hal de pe vremea războaielor napoloniene (e aceeași situație azi, dar cu adversarii schimbați).

În plus, tendința acestor producții e de a normaliza o atitudine „democratică” asupra Bisericii, reflectând o tendință anticlericală și congregaționistă mai veche, specifică lumii protestante. Vechea sintagmă patristică, extra ecclesiam nulla salus, a căpătat un aer sectar azi, oricum nu mai funcționează.

Conclavul (2024) s-a născut din Cei doi papi dezvoltând o nemulțumire și într-un fel continuând direcțiile lui cu personaje fictive, privind biserica drept o scenă politică, pe care se înfruntă conservatori și liberali, care dau mită, sunt manipulabili și trag sfori, lăsând în urmă un parfum de gotic medieval, misterios și codificat, care pare să îi ia prin surprindere uneori chiar și pe cei mai apropiați oameni ai papei.

Totul, evident, în spatele ușilor închise, biserica fiind prezentată, una peste alta, ca niște culise tranzacționale și secrete, spațiu închis al unor ambiții și intrigi fără sfârșit. Or ce altceva ți s-ar putea potrivi în aceste condiții decât un papă mexican hermafrodit, care a căzut prin plasa intrigilor neatins, care urăște războiul dintre musulmani și creștini și are îndoieli mai degrabă decât certitudini? Un elogiu adus, una peste alta, aceluiași Francisc.

Filmul însă se înscrie mai bine decât celălalt în tradiția anticlericală a Occidentului care coboară în acest caz până în zorii revoluționari ai Europei, de pildă la Victor Hugo, cu Notre Dame de Paris (1831), și începuturile tradiției misterului medieval, țesut în jurul marilor edificii gotice cavernoase și labirintice, care se va dovedi o baltă plină de pește pentru literatură și cinema mai târziu. Însă fără a abuza de clișeu, să zicem, în maniera unui Dan Brown.

Toată această atitudine intelectuală anticlericală, trebuie spus, își are originea mai mult sau mai puțin în clericalismul catolic medieval, derivat din separarea corpului mistic al lui Hristos de adunarea bisericii (sacramentum/ fellowship), conducând astfel biserica catolică la reformă și congregaționism în genere, dând impresia, prin aceste edificii gotice, de inaccesibil și mister, iar Creația lui Dumnezeu devenind natură și un loc al demonilor și vrăjitoarelor (purificat doar prin focul rugurilor medievale)

. E greu de explicat altminteri cum de așa ceva s-a întâmplat doar în Occident, Răsăritul ortodox fiind ferit de autodafeurile medievale, de o reformă protestantă și evident de secularizarea Iluminismului și a Revoluției franceze, noi culegând aceste roade mai târziu și doar printr-o situare a noastră în spațiul de influență și modernizare occidentală. Astăzi suntem în același proces, însă mult mai avansați, mai occidentali, mai îndepărtați de noi înșine.

Și, într-un fel, o parte a acestui Occident și a problemelor lui.