Să încercăm mult mai mult decât se întâmplă acum

Oana MATACHE

Natalitatea, știți deja, e la minim istoric. Într-un singur an, cei care nu mai sunt printre noi au fost cu aproape 94.000 mai mulți decât nou-născuții; aproape un oraș ca Buzăul, a dispărut.

Răspunsul statului român este momentan că aducem circa 100.000 de lucrători străini pe an. Pentru că, evident, mediul economic are nevoie de forță de muncă pe care nu o mai găsește la noi.

Și, în același timp, tăiem de la tinerii care încă sunt aici. Fondul de burse studențești a fost redus cu aproximativ 52%. Peste 44.000 de studenți au rămas fără sprijin, iar cei de la taxă au fost excluși complet, într-o țară în care aproape jumătate dintre studenți abandonează facultatea. Deci asta facem: le luăm celor de acasă și-i aducem pe alții să umple locurile rămase goale. Plătim de două ori pentru aceeași greșeală.

Iar pentru milioanele de români plecați avem un singur instrument, și acela șubred. „Diaspora Investește Acasă” înseamnă 100 de milioane de euro pentru patru ani, adică vreo 25 de milioane pe an, granturi de antreprenoriat pentru aproximativ 2.000 de firme. Și nici măcar atât, de fapt: la două luni după ce a fost anunțat cu surle și trâmbițe, programul este tot un proiect de hotărâre de guvern. Consultarea publică s-a încheiat pe 5 iunie. De atunci, tăcere. Pe deasupra, banii se acordă prin Banca de Investiții și Dezvoltare și, în cuvintele ministrului Finanțelor, programul e gândit „fără impact asupra deficitului bugetar”, adică statul nu scoate practic nimic din buzunar.

Dar românul de 38 de ani din Bavaria, plecat de doisprezece ani, cu doi copii la o școală germană, poate nu vrea să devină antreprenor. Vrea să știe unde va locui dacă revine. Dacă i se recunoaște calificarea pentru care a muncit o viață. În ce clasă intră copiii lui, care scriu mai bine în germană decât în română. Dacă există vreun program de reintegrare, pentru el pe piața muncii și pentru ei la școală. Ce se întâmplă cu anii lui de contribuții.

Nu avem nimic din toate astea. Nicio facilitate fiscală la revenire. Niciun sprijin pentru locuire. Nicio reintegrare școlară. Nicio recunoaștere rapidă a studiilor. Adică nicio strategie demografică asumată, concretă.

Îi chemi înapoi în România ca să facă ce? Să deschidă o firmă și să se chinuie, când din fiecare salariu brut 41,5% se duc oricum în taxe și contribuții, în plină austeritate? Și hai să fim raționali: nu toată lumea e făcută pentru antreprenoriat. Nici nu trebuie să fie.

Că de vorbe suntem sătui.

Ce pregătesc concret, ca parlamentar? Într-o primă etapă, solicit un audit al Curții de Conturi pe zece ani de programe pentru diaspora. Hai să vedem negru pe alb dacă și cum a funcționat ceva din tot ce s-a anunțat sau dacă am avut doar comunicate de presă.

Vestul a adus oameni din Africa si Asia pentru că sunt cu populație îmbătrânită și cu o natalitate încă și mai jos. Noi aducem străini la muncă pentru că ne-au plecat adulții români, în timp ce copiii nu se mai nasc. Adică, suntem intr-o poziție și mai fragilă.

Rezultatul se vede deja în Europa: o transformare demografică rapidă și, în multe locuri, pe care nimeni nu a decis-o democratic. La Bruxelles, 76,6% dintre locuitori sunt străini sau de origine străină, potrivit Statbel. La Slough, 64% din populație e non-nativă. La Amsterdam, 59% au origini străine; la Rotterdam, 57%. Sociologii le numesc orașe „majority-minority”: locuri unde niciun grup nu mai formează majoritatea.

Asta vrem pentru România?

Eu una nu. Și nu trebuie să o gândim în cheia fricii de alte popoare, ci din respect pentru ai noștri.

Mă gândesc la înaintașii care au murit sau s-au sacrificat ca țara asta să existe pe hartă și să nu i se șteargă identitatea, iar noi trăim astăzi fără să ne intereseze că intrăm, an de an, la apă ca popor.

Avem datoria morală să încercăm mult mai mult decât se întâmplă acum.

Voi ce părere aveți?