Eterna străluire a minții neprihănite

Pare că trăim eterna străluire a minții neprihănite. Nu filmul, ci transpunerea într-o realitate care se repetă în buclă.

Unul dintre puținele lucruri aplicabile în viața reală pe care le poți învăța din studiul istoriei (căci în rest, în ciuda sforțărilor unora și altora de a convinge, studiul istoriei în sine nu te ajută cu nimic, ba chiar ne încurcă, pentru că oferă diagnostice greșite și piste false) este că orice eveniment care are legătură cu ființa umană are trei componente: cauze, desfășurare, consecințe.

Majoritatea concetățenilor noștri par complet imuni la analiza cauzelor, superficiali în desfășurare și complet dezinteresați de consecințe. Practic, există un refuz constant și agresiv față de logica mersului lumii în general. Un fel de mândrie națională a iraționalului. Dacă mai adăugăm paranoia moștenită în ADN din perioada comunistă și lipsa endemică de educație, avem un amestec exploziv imposibil de gestionat. Nu cred, în ciuda eforturilor, că mai există soluții din acest punct de vedere.

Văd tot timpul formula „educația este soluția”. La ce? Cum mai rezolvă educația problemele cognitive ale unui domn de 50-60 de ani, care spune că Dunărea a fost secată pentru că anumite țări au oprit în interes propriu curgerea apelor? Ce mai poate face educația pentru generațiile ieșite din sistem cu zero abilități de gândire critică? Ce poate rezolva educația? Nimic. Prea târziu pentru acele generații, prea târziu pentru noile generații, care sunt prea rapide pentru a mai da doi bani pe o hartă atârnată de tablă.

Nu. Îmi pare rău. Too late.

Cauză, desfășurare, consecințe. Suntem la desfășurare. Desfășurarea este cauzată de ceea ce s-a întâmplat deja. Cauza este educația sau, mai bine spus, eșecul educației. Și, ca să nu se simtă cineva jignit, cauza merge în urmă nu 36 de ani, ci mai bine de 70. Sistemul educațional este defect din design, nu a devenit așa pentru că s-a depreciat. Este ca în cazul mirificei industrializări. A fost proastă de la început, din stadiul de proiect, nu a devenit proastă pe parcurs. Punctul în care am ajuns astăzi este desfășurarea a ceea ce nu am făcut zeci de ani. Consecințele încă nu au venit, dar vor veni inevitabil. Ne mirăm că pentru cei mai mulți este greu să asimileze lucruri simple. Nu ar trebui să fim mirați deloc.

Există cauze clare ale crizei energetice. Și partea cu „a venit seceta” este cea mai mică dintre ele. Ca să nu spun că e cea mai prostească. Dacă trăiam pe vremea dacilor, atunci guvernanții puteau duce mai departe fatalismul irațional mimat și să ne recomande să ieșim pe blocuri și să tragem cu petarde (că săgețile sunt interzise, sper) spre cer ca să chemăm norii. Care nori să dea ploaie, care ploaie să se ducă în Dunăre (ce să facă educația, când un domn nu înțelege de ce a secat Dunărea, când în București a plouat de s-au inundat străzile?).

În vremurile noastre, despre care vrem să credem că nu sunt cele din Odiseea, adică nu mai credem în zei (deși… mă rog), există ceva numit prognoze meteorologice. Adică niște oameni cu studii (la ce le-o fi trebuit nu știu, când se știe că te poți uita pe geam să vezi cum e vremea) pot prezice ce urmează să se întâmple pe baza unor tipare. Și au prezis. Adică au prezis că va exista această scădere a cursului Dunării, datorată fenomenului cunoscut drept încălzire climatică sau, cum îi spun cei cu educație de pe TikTok, „război climatologic”. Poate ați prins știrile cu ce s-a întâmplat în Europa vara asta. Chestii nasoale venite de la zei, desigur.

S-a mai întâmplat în 2020, în 2024 și bineînțeles că se va mai întâmpla. Și asta nu pentru că „aia e maică, n-a vrut Dumnezeu să dea ploaie”, ci pentru că este o evoluție predictibilă, datorată, ce să vezi, unor cauze. Dar să nu stricăm și povestea asta.

Bun. Cred că este normal ca oamenii să știe și să fie conștienți că Dunărea nu a secat „din senin” și noi am aflat la 11.00 noaptea, în 31 iulie. Se prevăzuse, se știa de săptămâni, că numai dacă nu ai televizor nu prindeai știrile zilnice despre scăderea nivelului apei. Cine nu a văzut reporterii noștri bravi (bine, reporterițe, deoarece există o predilecție de a trimite femei să relateze catastrofe, o fi spunând și asta ceva despre noi) plimbându-se cu piciorul pe acolo pe unde cândva curgea un râu, ca să arăt că am ceva cultură cinematografică celor care au pus-o la îndoială în mod nemeritat. Ceea ce duce, mă rog, ar trebui, la întrebarea, atât de dragă nouă: păi și de ce nu a făcut nimeni nimic?

Cauze.

Păi pentru că, așa cum e obiceiul casei, este prea târziu să faci ce trebuia făcut acum 5, 10, 20 de ani. Și mai bine să nu recunoști asta, deoarece ar putea oamenii să caute cauze și să ceară, cum le zice… explicații.

Normal că nu ai de unde să scoți peste noapte centrale pe gaz, care au rămas frumoase proiecte, să dai drumul la hidrocentrale care pompează apa în bazine de rezervă ziua, ca să poată să o prelucreze seara, când consumul e mare, nu ai de unde să aduci înapoi centralele pe cărbune închise fără să te asiguri că pui ceva în schimb și, mai ales, nu ai de unde să scoți bateriile de stocare pe care nu le-ai făcut. Acestea fiind cauzele reale ale situației. Un luuuung șir de nefăcut lucruri, care, ce să vezi, au neplăcutul obicei să se adune când ți-e lumea mai dragă.

Desigur, pentru cetățenii noștri trecuți prin zisul sistem de educație, este mai simplu să prezinți totul ca fiind o catastrofă naturală, care nu putea fi nici anticipată, nu poate fi nici rezolvată.

Nu, nu este despre „găsirea vinovaților”, căci dacă nu vă este deja clar, nu există și nu vor exista niciodată vinovați. Există doar strat după strat de indolență, prostie, lipsă de interes, dar abundență de interes financiar. Ingredientele oricărui scenariu românesc. Oricărui.

S-a întâmplat, csf, ncsf.

Să dea Dumnezeu să plouă la București, ca să se învârtă turbinele la Cernavodă.

Și, desigur, dacă puteți să dați seara cu petarde spre cer, ar ajuta enorm.