Agențiile de rating, în frunte cu Fitch, au decis din nou să țină România artificial pe ultima treaptă a zonei „investment grade” – BBB- cu perspectivă negativă. Nu pentru că economia ar fi sănătoasă, nu pentru că deficitul ar fi sub control pe termen lung și nu pentru că datoria publică ar fi stabilizată. Ci pentru că le e frică de suveraniști.

România e, de fapt, în janc. Deficitul real, datoria care crește necontrolat, dobânzile de janc la care se împrumută deja statul, consumul care se prăbușește, reforma fiscală pe spinarea populației și instabilitatea politică permanentă sunt realitatea. Dacă la putere ar fi fost un guvern suveranist, care să pună interesul național înaintea dictatului de la Bruxelles și a intereselor fondurilor străine, Fitch ar fi tăiat fără milă ratingul și ar fi aruncat țara oficial în categoria junk. Așa, însă, agențiile acoperă regimul actual, așa-zis pro-european, ca să nu se prăbușească sistemul care le convine.

Decizia de a menține BBB- nu este o victorie a României. Este o amânare calculată. Fitch știe perfect că România stă cu spatele la zid. O singură treaptă în jos și țara devine „fallen angel”. Au preferat să nu apese pe trăgaci acum, pentru că o retrogradare oficială ar fi accelerat căderea guvernării actuale și ar fi deschis calea forțelor suveraniste. Răgazul nu este pentru poporul român, ci pentru a menține la putere structurile care acceptă fără crâcnire condițiile UE, PNRR-ul și austeritatea pe termen lung.

Cifrele din primul semestru, cu deficitul coborât temporar la 2% din PIB, sunt prezentate ca un succes al Ministerului Finanțelor. În realitate, este vorba de majorări de taxe, înghețarea salariilor și a pensiilor, reducerea consumului și sacrificarea nivelului de viață al românilor. Consumul privat – coloana vertebrală a economiei – a scăzut. Pe termen lung, datoria continuă să urce spre 63% din PIB, iar ținta de deficit de 6,2% pentru 2026 rămâne o iluzie. Fitch recunoaște că România a reușit doar o ajustare temporară, nu o stabilizare reală. Dar preferă să nu tragă concluzia logică, pentru că o concluzie logică ar însemna să declare oficial că modelul actual a eșuat.

Criza politică este prezentată ca principalul risc. Guvernul Bolojan a căzut, încercarea cu Veștea a eșuat, iar țara este administrată interimar. Adevărul este că această criză este simptomul unui sistem care nu mai reprezintă interesul național. Fitch se teme nu de haosul politic în sine, ci de posibilitatea ca din acest haos să iasă o majoritate suveranistă care să refuze austeritatea impusă, să renegocieze condițiile PNRR și să pună suveranitatea fiscală și economică înaintea „jaloanelor” europene. De aceea agenția avertizează, dar nu lovește decisiv: vrea să mențină presiunea asupra actualei clase politice, fără a-i da lovitura de grație care ar deschide ușa alternanței reale.

Fondurile europene sunt invocate din nou ca plasă de siguranță. Ele nu sunt însă un argument de forță, ci de dependență. România este ținută pe linia de plutire cu bani condiționați, care vin la pachet cu reforme care slăbesc controlul național asupra economiei. Fitch subliniază că aceste fonduri limitează riscul de finanțare externă, dar omite să spună că aceeași dependență face ca orice guvern care ar pune interesele românilor pe primul loc să fie pedepsit imediat prin tăierea robinetului. Exact de aceea ratingul este menținut: pentru a proteja sistemul de dependență, nu pe România.

Menținerea ratingului nu va ieftini substanțial dobânzile. România se împrumută în continuare la costuri de janc, are nevoie de sute de miliarde de lei în 2026 și rămâne expusă. Investitorii vor continua să ceară primă de risc ridicată. Singurul lucru pe care l-a făcut Fitch este să amâne verdictul oficial, ca să nu forțeze o schimbare de putere.

În concluzie, Fitch nu a salvat România. A salvat, încă o dată, regimul care acceptă să conducă țara după regulile altora. Dacă ar fi fost la putere forțe suveraniste, care să spună lucrurilor pe nume și să refuze să sacrifice poporul pe altarul deficitelor și al reformelor impuse, ratingul ar fi fost deja junk. Așa, însă, se preferă menținerea aparenței de stabilitate, pentru ca România să rămână captivă în același model care a adus-o aici. Răgazul nu este nelimitat – și nici răbdarea românilor.