[analyse_image type=”featured” src=”https://r3media.ro/wp-content/uploads/2026/08/descult-in-parc-1967-e1785581072428.webphttps://r3media.ro/wp-content/uploads/2026/08/descult-in-parc-1967-e1785581072428.webp”]
Dragostea care transcende epoci — Desculț în parc (1967)
Barefoot in the Park/ Desculț în parc (1967) e poate cea mai electrizantă iubire din cinema, de la Pe aripile vântului încoace. E filmul cel mai longeviv pe ecrane și cunoscut, după același Pe aripile vântului (1939). În orice caz, e filmul generațiilor baby boomers, X și Y sau millennials.
Fiindcă începând cu generația Z (Zoomers Generation, 1997-2012), contextul se modifică, iar acest tip de dragoste care te face să te simți ca și cum te iei la întrecere cu albatroșii și îi bați în geam în fiecare dimineață soarelui, izbucnind ca un gheizer din toate ungherele făpturii tale și a cărei cunună nu poate fi decât nunta, unirea veșnică a două inimi de bărbat și femeie inseparabile, începe să fie supus unui asediu susținut. Pentru că pe ecran intrăm într-o nouă epocă: epoca globalizării, începând cu anii ’90-2000.
Este momentul producțiilor de neconceput doar cu 10-20 ani înainte. Iubirea începe să fie deschisă spre forme noi de relații și identități, care se cer acceptate. Se întâmplă lucruri care îți dau impresia că nu mai există ceva stabilit. Ca și cum whatever works.
Globalizarea a venit pe ecrane nu cu Cetatea soarelui, ci cu contestarea vechilor clișee și direcții dominante. Această dragoste e zugrăvită din ce în ce mai mult într-o atmosferă apăsătoare de familie, fisurată de greutăți de neînvins, de vicii fără leac, de egoisme și conflicte corozive.
Ecranul se vulgarizează (de pildă comediile cu un Adam Sandler, Ben Stiller, Owen Wilson, Jack Black, Robert Downey Jr., Robert De Niro etc din anii 2000), apar din ce în ce mai mult divorțați de vârstă mijlocie, personajele sunt infantilizate (mai ales în comedii), dezabuzate, adictive, infidelitatea e aproape o normă, iar iubirea e din ce în ce mai deschisă și într-un fel redefinită, pe scurt încep să fie apreciate și premiate filme care doar cu câteva decenii în urmă erau de neconceput, de pildă Bitter Moon (1992), Philadelphia (1993), The Birdcage (1996), Stealing Beauty (1996), Boys don’t cry (1999), Unfaithful (2001), The Dreamers (2003), Brokeback mountain (2005), Ballad of Jack and Rose (2005), Milk (2008), Whatever Works (2009), This Is Where I Leave You (2014) etc.
Să ne înțelegem, tendința de a depăși tradiția punând marea iubire față în față cu terenul „mlăștinos” al familiei e mai veche, coborând până în anii ’60, iar uneori chiar mai departe, de pildă teatrul unui August Strindberg, Edward Albee (’60) preluat de cinema (de pildă Cine se teme de Virginia Woolf?), sau filmele Manhattan (1979), Kramer contra Kramer (1979), Trandafirul roșu din Cairo (1985), fără să mai vorbim de comedia pleziristă/ senzualistă europeană, în special italiană a anilor ’70-80, sau filmul noului val francez, de pildă Masculin – Feminin (1967), Domiciliu conjugal (1970), Le Charme discret de la bourgeoisie (1972) șamd. Dar ea a rămas mai degrabă una de nișă.
Desculț în parc a venit oarecum neașteptat și într-un fel la finele unei generații (baby boomers) care se fragmenta între tinerii furioși ai anilor ’60, cu revoluția lor culturală (1968) și descătușările în rock, experiențe psihedelice și iubiri întâmplătoare (make love, not war, de pildă The Doors, 1991), și acea pătură ridicată de succesul industrializării postbelice, iar mai târziu de terțiarizarea anilor ’70-80 din era capitalismului postindustrial (white collar), care nu va renunța la valorile și achizițiile ei materiale și sociale (burgheze) și acele love stories cu Clark Gable, Merlin Moreau, Cary Grant, Audrey Hepburn șamd.
Pe scurt, găsind un apartament ieftin la ultimul etaj dintr-un bloc fără lift din New York City, proaspăt căsătoriții Bratter (Jane Fonda & Robert Redford) vor căuta să împace pasiunea arteziană a iubirii cu munca sau obligațiile sociale și un anumit convenționalism burghez. Paul Bratter este avocat.
Îți iese sufletul urcând scările, dar iubirea uneori are aripi mai degrabă decât picioare. Ea are nevoie de a fi aproape de cer mai mult decât orice altceva. O gaură în plafonul de sticlă nu reprezintă o mare problemă, fie și în februarie. Poți privi cerul înstelat.
Imaginea care ar trebui să ne rețină atenția este nu scena din parc, care e și punctul cel mai de jos al proaspătului lor mariaj, ci mai degrabă scena acoperișului, care e punctul cel mai înalt, fiindcă din parc firele aparent rupte ale iubirii lor sunt reînodate, nu în apartamentul de la ultimul etaj, ci mai sus, pe acoperiș, aproape de cer și în fața tuturor.
Nu știu dacă ar fi putut fi găsită o imagine mai bună a unei iubiri care începuse deja să își găsească detractorii, în orice caz Desculț în parc e indiscutabil o reușită cam din toate punctele de vedere.
Dacă astăzi e uitat, eventual e văzut la cinematecă de o mână de cinefili, nu e din vina filmului. Cum însă epoca globalizării e pe punctul de a se încheia, poate a venit timpul ca aceste filme să fie redescoperite.
CITEȘTE MAI MULT
Articole RELAȚIONATE
Barefoot in the Park/ Desculț în parc (1967) e poate cea mai electrizantă iubire din cinema, de la Pe aripile vântului încoace. E filmul cel mai longeviv pe ecrane și cunoscut, după același Pe aripile vântului (1939). În orice caz, e filmul generațiilor baby boomers, X și Y sau millennials.
Fiindcă începând cu generația Z (Zoomers Generation, 1997-2012), contextul se modifică, iar acest tip de dragoste care te face să te simți ca și cum te iei la întrecere cu albatroșii și îi bați în geam în fiecare dimineață soarelui, izbucnind ca un gheizer din toate ungherele făpturii tale și a cărei cunună nu poate fi decât nunta, unirea veșnică a două inimi de bărbat și femeie inseparabile, începe să fie supus unui asediu susținut. Pentru că pe ecran intrăm într-o nouă epocă: epoca globalizării, începând cu anii ’90-2000.
Este momentul producțiilor de neconceput doar cu 10-20 ani înainte. Iubirea începe să fie deschisă spre forme noi de relații și identități, care se cer acceptate. Se întâmplă lucruri care îți dau impresia că nu mai există ceva stabilit. Ca și cum whatever works.
Globalizarea a venit pe ecrane nu cu Cetatea soarelui, ci cu contestarea vechilor clișee și direcții dominante. Această dragoste e zugrăvită din ce în ce mai mult într-o atmosferă apăsătoare de familie, fisurată de greutăți de neînvins, de vicii fără leac, de egoisme și conflicte corozive.
Ecranul se vulgarizează (de pildă comediile cu un Adam Sandler, Ben Stiller, Owen Wilson, Jack Black, Robert Downey Jr., Robert De Niro etc din anii 2000), apar din ce în ce mai mult divorțați de vârstă mijlocie, personajele sunt infantilizate (mai ales în comedii), dezabuzate, adictive, infidelitatea e aproape o normă, iar iubirea e din ce în ce mai deschisă și într-un fel redefinită, pe scurt încep să fie apreciate și premiate filme care doar cu câteva decenii în urmă erau de neconceput, de pildă Bitter Moon (1992), Philadelphia (1993), The Birdcage (1996), Stealing Beauty (1996), Boys don’t cry (1999), Unfaithful (2001), The Dreamers (2003), Brokeback mountain (2005), Ballad of Jack and Rose (2005), Milk (2008), Whatever Works (2009), This Is Where I Leave You (2014) etc.
Să ne înțelegem, tendința de a depăși tradiția punând marea iubire față în față cu terenul „mlăștinos” al familiei e mai veche, coborând până în anii ’60, iar uneori chiar mai departe, de pildă teatrul unui August Strindberg, Edward Albee (’60) preluat de cinema (de pildă Cine se teme de Virginia Woolf?), sau filmele Manhattan (1979), Kramer contra Kramer (1979), Trandafirul roșu din Cairo (1985), fără să mai vorbim de comedia pleziristă/ senzualistă europeană, în special italiană a anilor ’70-80, sau filmul noului val francez, de pildă Masculin – Feminin (1967), Domiciliu conjugal (1970), Le Charme discret de la bourgeoisie (1972) șamd. Dar ea a rămas mai degrabă una de nișă.
Desculț în parc a venit oarecum neașteptat și într-un fel la finele unei generații (baby boomers) care se fragmenta între tinerii furioși ai anilor ’60, cu revoluția lor culturală (1968) și descătușările în rock, experiențe psihedelice și iubiri întâmplătoare (make love, not war, de pildă The Doors, 1991), și acea pătură ridicată de succesul industrializării postbelice, iar mai târziu de terțiarizarea anilor ’70-80 din era capitalismului postindustrial (white collar), care nu va renunța la valorile și achizițiile ei materiale și sociale (burgheze) și acele love stories cu Clark Gable, Merlin Moreau, Cary Grant, Audrey Hepburn șamd.
Pe scurt, găsind un apartament ieftin la ultimul etaj dintr-un bloc fără lift din New York City, proaspăt căsătoriții Bratter (Jane Fonda & Robert Redford) vor căuta să împace pasiunea arteziană a iubirii cu munca sau obligațiile sociale și un anumit convenționalism burghez. Paul Bratter este avocat.
Îți iese sufletul urcând scările, dar iubirea uneori are aripi mai degrabă decât picioare. Ea are nevoie de a fi aproape de cer mai mult decât orice altceva. O gaură în plafonul de sticlă nu reprezintă o mare problemă, fie și în februarie. Poți privi cerul înstelat.
Imaginea care ar trebui să ne rețină atenția este nu scena din parc, care e și punctul cel mai de jos al proaspătului lor mariaj, ci mai degrabă scena acoperișului, care e punctul cel mai înalt, fiindcă din parc firele aparent rupte ale iubirii lor sunt reînodate, nu în apartamentul de la ultimul etaj, ci mai sus, pe acoperiș, aproape de cer și în fața tuturor.
Nu știu dacă ar fi putut fi găsită o imagine mai bună a unei iubiri care începuse deja să își găsească detractorii, în orice caz Desculț în parc e indiscutabil o reușită cam din toate punctele de vedere.
Dacă astăzi e uitat, eventual e văzut la cinematecă de o mână de cinefili, nu e din vina filmului. Cum însă epoca globalizării e pe punctul de a se încheia, poate a venit timpul ca aceste filme să fie redescoperite.
[analyse_source url=”https://r3media.ro/dragostea-care-transcende-epoci-descult-in-parc-1967/”]