Analistul de politică externă Ștefan Popescu a comentat marți modul în care România a răspuns celui de-al treilea incident cu dronă, cel care a dus la convocarea ambasadorului Federației Ruse la Ministerul Afacerilor Externe, și a avertizat că fermitatea gesturilor diplomatice nu echivalează cu o strategie de securitate.

„O diplomație nu se măsoară prin fermitatea gesturilor sale, ci prin capacitatea de a modifica situația în viitor”, a spus Popescu pe canalul său de Youtube.

Reacția Bucureștiului a inclus expulzarea unui diplomat din schema ambasadei ruse la București și rechemarea pentru consultări a ambasadorului României la Moscova, măsuri care vin după declararea ca persona non grata a consulului general al Federației Ruse la Constanța, închiderea acestei reprezentanțe și sesizarea Consiliului de Securitate al ONU.

Reacția singură nu reprezintă o strategie

Popescu recunoaște că instrumentele folosite sunt legitime, dar pune în discuție efectul lor real.

„Un stat este evaluat nu numai după modul în care răspunde la un incident, ci după capacitatea sa de a influența evoluțiile ulterioare”, a arătat analistul, subliniind că „în politica externă, reacția este necesară, dar reacția singură nu reprezintă o strategie”.

În opinia sa, incidentul punctual nu este miza reală: „Drona este simptomul, nu boala.”

Analistul explică faptul că „boala este presiunea exercitată asupra fluxurilor care intră și ies din porturile ucrainene”, precum și asupra „rutelor logistice care leagă Ucraina de Marea Neagră și Dunărea de jos”.

De aici derivă, spune el, întrebarea centrală: dacă măsurile diplomatice românești au capacitatea de a reduce presiunea rusă din regiune.

Popescu atrage atenția că un adversar nu își schimbă comportamentul din cauza unui mesaj politic ferm:

„Ea își modifică acțiunile atunci când calculează că prețul continuării acelei acțiuni devine prea mare sau că spațiul său de manevră s-a redus.”

Trei direcții pentru o strategie

Anticipând reproșul că formulează critici fără soluții, analistul propune trei direcții pe care ar trebui construită o strategie.

Prima este dezvoltarea capacităților naționale de interceptare și de răspuns: „Un stat nu își poate proteja interesele strategice exclusiv prin reacții politice sau prin sprijin extern.”

A doua vizează solidaritatea aliată, pe care Popescu o vrea „transformată în mecanisme concrete de descurajare”.

Angajamentul NATO, spune el, „se măsoară prin echipamente desfășurate la fața locului, ceea ce noi nu observăm”.

A treia direcție este menținerea canalelor de dialog, care „nu trebuie confundat cu slăbiciunea”.

Avertisment: lipsa unei reacții strategice coerente… e interpretată ca o oportunitate

Analistul avertizează asupra unei posibile strategii ruse de testare progresivă — testare, observare, ajustare și revenire — asemănătoare celei din spațiul baltic, precizând totodată că nu crede că un asemenea mecanism este deja în derulare în Marea Neagră.

Riscul, spune el, este ca România „să răspundă cu măsuri diplomatice unei probleme care este strategică”, fără a-și defini clar linia roșie.

Concluzia lui Popescu este că problema nu ține de capacitatea de a reacționa, ci de existența unei viziuni:

„În politica de putere, lipsa unei reacții strategice coerente nu este interpretată ca un gest de prudență, e interpretată ca o oportunitate.”

Analistul insistă asupra distincției dintre o politică externă reactivă și una strategică, capabilă „să anticipeze comportamentul adversarului” și să facă repetarea acțiunilor „mai dificilă și mai costisitoare”.

Comentariul său se încheie însă pe o notă sceptică privind capacitatea instituțională de a duce un astfel de demers: „Dar n-avem cu cine.”