Am văzut, deși credeam că nu voi avea ocazia, Odissea lui Nolan. Regizor ale cărui filme le-am apreciat.

Mă mir de îngustimea și snobismul unor conservatori, inclusiv mai subtili, ca Dreher, care nu au reușit să vadă dincolo de propriile lor așteptări și reprezentări.

Filmul lui Nolan nu e nici woke, nici liberal. E mai degrabă post liberal, dacă e să-l încadrăm undeva.

Surprinde ceva din sfârșitul de lume liberala postbelică, dar perspectiva nu mai e de acolo.

Sigur, are o viziune umanistă, dar daca ne gândim care e calapodul liberal, inclusiv în cultura populară, atunci vom înțelege că respectul legii, cutumelor, al morților, al regelui și tatălui, al autorității și ordinii, sunt orice, numai liberale nu.

Un film liberal ar fi arătat că ceea ce era putred provenea din tradiție și autoritate.

Ar fi creat antagonisme false între eroi emancipatori și reprezentanți rigizi ai vechii ordini.

Chiar mă întreb, oamenii ăștia nu au văzut destule filme Hollywoodiene ca sa fi reținut acest tipar?

Apoi, argumentul cu Odiseu care are prea multe remușcări pentru ororile războiului e și el mai degrabă ca nodul in papură.

Nu a promis Nolan că îl copiază pe Eggert și face un film-experiment in care să încerce să pună la lucru viziunea vechilor greci.

Nu pentru asta te duci la filmele lui. Dar chiar și așa, mă întreb dacă cei care au adus acest argument au citit, totuși, Iliada și Odiseea.

Sigur, nu-l regăsești pe Odiseu in conversații terapeutic redemptive, dar durerea și tragismul celor întâmplate străbate poemele in fibra lor și în niciun caz nu ai acolo o reprezentare strict encomiastică, bombastică și laudativă a unor eroi și a isprăvilor lor vitejești.

Cine e antagonistul in Iliada? Dar în Odissea?

Deci preluarea acestei linii in film mi se pare justificabilă.

Iliada și Odiseea sunt poeme ale tragediei, ale omului apăsat de soartă, de zei, animat de dragostea de patrie, casă și familie, prins în situații fără ieșire, pus din nou și nou să plătească păcate proprii sau străine de el.

E un film frumos, unele scene sunt foarte reușite.

Sfârșitul – nu deznodământul – putea lipsi însă, mi-a adus aminte de ultimele capitole din Război și pace, unde Tolstoi a părăsit rolul povestitorului ca să fie tezist.