Evenimente speciale

Profesorul Enache Mîndrescu – „Lordul învățământului vrâncean”

Daniel Muşat-Mureşanu
20 iul 20261734 vizualizări

Un portret al eleganței, al demnității și al excelenței în educație. Fostul inspector școlar general Enache Mîndrescu este readus în atenția cititorilor Ziarului de Vrancea printr-o mărturie plină de respect, recunoștință și emoție despre unul dintre cei mai apreciați dascăli ai Vrancei.

Profesorul Enache Mîndrescu un Lord al învățământului vrâncean

 Când mă gândesc la domnii mei profesori îmi amintesc de cele mai frumoase și emoționante momente din viața de elev. Chiar dacă uneori aveam emoții, reușeam de fiecare dată să trec peste ele și să obțin rezultatele cele mai bune. În viața mea de școlar am avut parte de dascăli pretențioși, mai severi sau mai îngăduitori. Despre dascălii pretențioși nu voi aminti pentru că nu au fost mulți. Aș putea spune despre ei că de fapt nu erau pretențioși ci uneori nedrepți și nu doresc să stric amintirile frumoase. Mi-au plăcut mult profesorii severi, care au înțeles ce să ceară de la un elev și de la care am avut ce învăța. Pe acești dascăli i-am folosit drept tipar în viață, chiar dacă eu nu am fost unul dintre ei. Mi-aș fi dorit mult să devin învățător, dar ghinionul a făcut ca în anul 1978 mințile luminate din învățământ să desființeze liceul pedagogic din vechiul oraș Focșani.

Vă povesteam în alt capitol că în acea vară a anului ’78 am suferit foarte mult și le-am reproșat părinților că nu m-au dat la școală, la vârsta de șase ani. Așa aș fi terminat opt clase în anul 1977 și aș fi prins ultimul concurs de admitere. Și culmea …liceul funcționa chiar în clădirea unde învățasem clasele V-VIII, iar aproape pe toți profesorii din gimnaziu îi puteam avea în continuare până în anul IV. Dar viața își urmează destinul și merge pe drumul său, indiferent dacă ne place sau nu. Am avut totuși un pic de noroc și am înțeles semnificația zicalei: „tot răul spre bine”! Profilul pedagogic s-a desființat, dar am avut bucuria de a fi admis la filologie – istorie, care avea sediul în aceeași clădire, unde mai funcționau ultimile clase ce pregăteau educatoare și învățătoare.

Așadar din anul 1978 am devenit elev la profilul filologie sub sigla ,,Pedagogic” cu numărul de înmatriculare 1617. Sediul liceului se mutase din cartierul sud, la adresa unde funcționează acum școala nr. 5 sau Anghel Saligny. După doar un an liceul s-a mutat iar, pe bulevardul Gării, actualul Colegiu Economic. M-am bucurat de prezența la catedră a unor domni profesori pe care i-am avut și în școala generală. Nu pot să trec mai departe, fără să reamintesc numele domniilor lor. Profesori de limba și literatura română: Gheorghe Zaharia (diriginte), Gheorghe Slujitoru, profesor de istorie Vasile Năvodaru (decedat la doar 43 de ani în urma unui cumplit accident rutier), profesor de geografie Stela Pupăză, profesor de biologie Emil Dumitru, profesor de filozofie Georgeta Dumitru, profesor de limba franceză Doina Cîmpeanu, profesori de matematică Romică Chiper și Mihăiță Dediu, profesor de literatură universală Doina Văcăreanu, profesor de muzică Dumitru Săndulache. Pentru cei care au părăsit această lume…odihnă veșnică, iar pentru cei care au rămas… sănătate multă! I-am îndrăgit atât de mult pe profesorii mei încât le-am spus „Icoana vieții” sau „Lorzii liceului pedagogic”! Despre aceștia am scris în urmă cu zece ani capitolul, care se află în primul volum al cărții „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”!

Revenind la personajul meu de azi, doresc să vă mărturisesc că îi port un respect deosebit și chiar dacă nu mi-a fost dascăl în mod direct, îl consider un model. Este vorba, așa cum poate ați bănuit de domnul profesor Enache Mîndrescu. Domnia sa în perioada anilor 1974 – 1978 a fost director la liceul pedagogic, mai precis la școala generală numărul 1 sau Nicolae Iorga. Îmi amintesc de cadrele didactice din acele vremuri, că erau dedicate învățământului și capabile să înțeleagă nevoile fiecărui elev. Mă înclin în fața doamnelor învățătoare: Ioniță, Murgu, Olaru, Nițu, Slujitoru, a domnilor profesori Toader Dorel Rotaru, Sergiu Arfire, Ion Lazăr, Nicolae Jurjiu, dar și în fața domnilor directori din acele vremuri: Mitrea, Felecan, Chiper, Chiriac. Printre numele acestor domni profesori, care au fost și directori se află și domnul profesor de limba și literatură română Enache Mîndrescu. Domnia sa, așa cum vă spuneam puțin mai înainte, nu mi-a fost profesor în mod direct, dar trăsăturile și calitățile deosebite ale dumnealui mi-au marcat perioada de elev de gimnaziu. În primul rând se făcea remarcat prin statura și ținuta sa ireproșabilă. Cu o înălțime de aproape 1,90 metri, suplu se evidenția în rândul cadrelor didactice și impunea multă autoritate în fața elevilor. Când l-am văzut pentru prima dată în clasa noastră cu ocazia unei inspecții la ora de limba română, mi-a lăsat o impresie foarte bună. Era un profesor pedant cu o ținută asortată impecabil. Purta un costum de culoare maro, cu cămașă albă, cravată și pantofi în același ton. L-aș fi comparat mai degrabă cu un tânăr căpitan de armată. Avea o voce calmă, caldă dar tonul său oscila când trebuia să devină autoritar și avea o stăpânire de sine foarte puternică. Povesteam cu alte ocazii că promoția mea cea din 1978 a fost experimentală. Eram o clasă de băieți și una de fete. De atunci nu s-a mai repetat acea experiență pentru că s-a constatat că tot clasele mixte erau mai potrivite. La clasa noastră de băieți, rar se întâmpla să treacă vreo zi neobservată! Eram mulți, 43 și aveam temperamente diferite. Când ieșea câte o îmbulzeală între noi, când se boxau doi colegi, ba o minge aruncată în geam, bulgări de zăpadă pe pereți în timpul recreațiilor sau deranjul unor ore. Numai domnul profesor de limba română ,,Pătlăgică” (așa cum tot noi îl poreclisem) știa ce trăgea cu clasa noastră.

Conducerea școlii, văzând că suntem o clasă mai greu de stăpânit a hotărât ca din anul următor, domnișoara dirigintă profesoara de desen și istoria artelor Magelona Velnicescu, să ne părăsească iar locul dumneaei să fie luat de profu de educație fizică, Remus – Nicu Stoleru. În felul acesta ne putea ține mai bine sub observație! Domnul Stoleru avea și metode de care noi ne feream. Spre exemplu: dacă unul din băieți „făcea clasa de rușine” dirigul, la ora de sport ne încolona și ne ducea la frizeria din piața – sud. Acolo era frizer nea Șoni, care ne tundea gratis. Ne tundea gratis dar …zero! Și ca să ne amuzăm, a doua zi veneam toți cu niște acadele făcute de noi din zahăr ars și spuneam că semănăm cu „Kojak”, personaj dintr-un serial la modă în acei ani. Veneam cu acadele până ne mai creștea părul pe cap! Alte ori când cineva călca pe bec, domnul Stoleru, atât spunea: „200 de genoflexiuni”. Mai târziu am aflat de la dirig, că aceste măsuri erau puse în practică, cu acordul părinților, fără ca noi să știm. Nu vă spun că din clasa a VI-a, colectivului de educare, i s-a alăturat și domnul profesor de geografie și biologie Sergiu Arfire. Dânsul ca iubitor de sport și fost rugbist, știa să ne pună la punct doar din tonul vocii. Deși eram în permanență supravegheați, odată un coleg cu probleme speciale a făcut un scandal monstru. Ne așteptam cu toții să apară în ușa clasei domnul diriginte dar…surpriză! În clasă a intrat domnul director Enache Mîndrescu. Niciodată nu l-am văzut atât de nervos! Știindu-l pe Cristinel că avea probleme, domnul director a dat dovadă de stăpânire de sine și a aplanat imediat conflictul, însă eu l-am observat că a trecut printr-o stare emoțională puternică. Se schimbase la față, încât am crezut că urmează să se întâmple ceva rău. Țin minte că i-a spus: „Măi băiete să știi că îl voi chema pe tatăl tău la școală și am să te exmatriculez!” Nu știu dacă tatăl colegului a venit la domnul director, Cristinel nu a fost exmatriculat dar nici conflicte așa mari nu s-au mai întâmplat.

Anii au trecut și mi-am urmat cursul firesc al vieții de familie, serviciu, activități cotidiene. Când fiul meu a ajuns în clasa a VIII-a, la școala numărul doi Ion Basgan, doamna profesoară de limba română a trebuit să se pensioneze. Discutând cu dânsa și cu părinții, am hotărât să mergem în audiență la Inspectoratul Școlar Județean și să vorbim cu domnul inspector general, să explicăm situația în care se aflau elevii și să încercăm să obținem o derogare pentru un an, în așa fel încât doamna profesoară să poată duce promoția până la capăt și copiii să se pregătească pentru admiterea în noul ciclu al vieții…liceul. Însă doamna profesoară ne-a atenționat că deja dânsa a mai avut o prelungire și nu crede că se mai poate face ceva. Am mers totuși la sediul Inspectoratului Școlar unde am obținut o audiență la Inspectorul general. Doar trei părinți au hotărât să intre în cabinetul generalului. Printre aceștia m-am aflat și eu. Intrând în birou am remarcat căldura cu care șeful învățământului vrâncean ne-a primit! Așa cum poate ați bănuit, inspectorul general era domnul profesor de limba și literatura română, fostul director de la pedagogic – Enache Mîndrescu. Am observat că m-a săgetat cu privirea, parcă spunându-mi: „Te cunosc de undeva! De unde?” Fără să aștept întrebarea dânsului, i-am răspuns:

Domnule inspector general în perioada 1974-1978 am fost elev la școala unde funcționa liceul pedagogic din cartierul sud! Clasa aceea de băieți, diriginte Remus Stoleru!

Aaaaaaaaa, a exclamat generalul cu o privire fulgerătoare, clasa cu Cristinel (dovadă că nu uitase întâmplarea). Da, i-am confirmat! Mă cuprinsese o emoție și parcă nu puteam să vorbesc cu domnia sa. Mă întorceam în timp, cu mai bine de 30 de ani. Despre ce este vorba? (semn că își amintise de mine). După ce i-am povestit motivul prezenței noastre în biroul dânsului, a deschis un caiet cu coperți din piele maro și răsfoind meticulos câteva pagini ne-a explicat:

Doamna profesoară din păcate, nu mai poate continua activitatea! A mai beneficiat de o prelungire și legea învățământului nu îi mai permite altă derogare! Dar să nu fiți supărați, a continuat domnul profesor Mîndrescu. De data aceasta mi s-a adresat mie personal rostindu-mi numele:

„Daniel, îți promit aici ție și părinților că voi numi o altă doamnă profesoară la fel de bine pregătită cu experiență, în așa fel încât fiul tău și colegii lui să beneficieze de o pregătire foarte bună.” I-am mulțumit pentru faptul că ne-a acordat audiența dar și pentru promisiunea făcută. În aproximativ o oră, cât am vorbit cu domnul profesor, am constatat că deși timpul a trecut, domnia sa era aproape neschimbat. Nici un rid, nici un fir de păr alb, nici un kilogram în plus. Era același domn pe care îl cunoscusem în anul 1974. Urmărind evoluția fiului meu, mi-am dat seama că a beneficiat de o doamnă profesoară de limba română, la fel de bine pregătită și exigentă.

 Întâmplarea face ca în urmă cu trei ani, în timp ce eram în piața Moldovei soției i-au plăcut niște floricele de curte foarte frumoase (ea fiind o mare iubitoare și admiratoare de flori!) Am cumpărat două buchete alcătuite din margarete, trandafiri, crini, cavaleri și alte flori de grădină. Vânzătoarea era o bătrânică de la țară și spunea că sunt culese din grădinița ei. Ne-am continuat drumul prin piață și la un moment dat, l-am întâlnit pe domnul profesor Mîndrescu, l-am salutat și am stat un pic de vorbă. I l-am prezentat soției și aceasta a rămas impresionată cât de frumos vorbea. Ascultând amintirile povestite de dânsul, soția i-a dăruit cele două buchețele de flori de grădiniță. Atunci am observat în ochii domnului „general” scântei de bucurie, dar și o lacrimă plină de emoție!

Ce surpriză frumoasă, ce gest frumos din partea voastră! Ce înseamnă ca foștii elevi să te recunoască și să vorbească cu tine!” a exclamat plin de entuziasm! Și ce coincidență: „voi știți că azi,este ziua mea de naștere?” Cum așa? a exclamat soția! Sunteți zodia Rac așa cum sunt și eu și așa a fost și tatăl meu! (și din ochii ei au izvorât două lacrimi). Un moment plin de emoții care din acea clipă a născut o prietenie frumoasă între noi și domnul profesor de limba română. Chiar dacă acum fostul general, nu mai purta costumul maro asortat cu cravată și pantofi, aborda o ținută sport impecabilă compusă din blue – jeans bleumarin, adidasi albi și o cămașă modernă cu mânecă scurtă de culoare bleu cu dungi albe! Îi dădea  domnului profesor aceeași eleganță, tinerețe și aer sportiv. După ce am povestit vrute și nevrute, am făcut schimb de numere de telefon pentru a ne putea auzi mai des. De atunci, ne-am auzit frecvent la telefon, ne-am sunat cu diferite ocazii sau ne-am întâlnit mai des prin oraș. L-am invitat pe domnul profesor la sediul Universității din Focșani unde a avut loc un Târg de Carte și am avut expuse câteva volume din cartea „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii!” Cu altă ocazie, ne-am întâlnit la Galeriile de Artă unde au avut loc lansări de carte ale diferiților scriitori focșăneni. Știind că îmi apreciază scrierile, am înțeles că îi plac asemenea evenimente culturale. Iată ce scria domnul profesor Enache Mîndrescu, la un capitol din cartea mea: „Evocare sentimentală a unui spațiu afectiv, pe care și eu l-am trăit cu emoțiile vârstei. Prețuire pentru cronicarul acelor vremuri apuse, care își păstrează parfumul până astăzi. Mergi mai departe, Daniel! Drumul continuă!” Când scriu câte un capitol nou și am unele neclarități, îl sun pe domnul profesor și dânsul cu amabilitatea caracteristică mă lămurește, purtând discuții lungi pe subiect. Îi mulțumesc și pe această cale! Însă…ca orice om, viața oferă și momente grele, dramatice. Nici domnul Mîndrescu nu face excepție de la această regulă! Cel mai mare regret este pierderea jumătății sale, Omul care i-a oferit echilibru în viață. Doamna profesoară de biologie Maria Mîndrescu a părăsit această lume iar domnul profesor a rămas îndurerat, incomplet pentru tot restul vieții. Deși încearcă să își ascundă suferința, în sufletul domniei sale rana rămâne deschisă. Într-o zi însorită de vară, eram cu băieții mei în cimitirul Sf. Mina, unde am trecut și pe la doamna profesoară. Așa cum îmi este obiceiul am aprins o candelă la mormânt și ne-am rugat pentru odihnă veșnică. Pierderea soției este alinată zilnic de fiică. Domnul inspector are o fată excepțională, care își iubește tatăl, la fel ca pe mamă. Este unul dintre specialiștii de marcă ai medicinei moderne, doctorandă în boli de nutriție. Doamna doctor Nicoleta – Mihaela Mîndrescu, moștenește gena părinților, fiind un om foarte bine educat, bun la suflet și apropiat de pacienți.

Într-o zi când băieții mei s-au întors din oraș , mi-au spus că s-au întâlnit cu domnul profesor pe care îl cunoșteau de la mine. Au vorbit cu domnia sa și din discuții au aflat că este octogenar. Nu le-a venit să creadă și nu au rezistat să îl întrebe: „Domnule profesor dar ce faceți, de vă mențineți atât de bine?” Dânsul le-a răspuns și i-a îndrumat prietenește, să țină cont în viață de următorul sfat: „În viață trebuie să fiți echilibrați! Eu am avut grijă și am fost Anti.

 Anti- alcool

 Anti- tutun

 Anti- stres

În afară de această regulă, mai fac și câte puțină mișcare zilnic.

Aceasta este realitatea: Domnul profesor Mîndrescu arată bine la vârsta domniei sale, fapt ce demonstrează că a fost un om echilibrat și rămâne un model pentru generațiile tinere!

Dacă în urmă cu peste 50 de ani vedeam în domnia sa mai degrabă un tânăr căpitan de armată, acum văd un redutabil general! Un general al învățământului vrâncean. Când eram copil, prin anii ’60, bunica mea Cleopatra, era prietenă de familie cu domnul profesor Popescu zis „Cioculeț”.Acesta locuia pe strada Tătulescu și în acea perioadă conducea învățământul vrâncean. Vorbind cu domnul Mîndrescu despre înaintașul său mi-a confirmat că l-a cunoscut, pe vremea când era elev! Iată cum generațiile lasă urme!

Să ne trăiți domnule inspector general și să fiți sănătos mulți ani înainte, pentru că avem nevoie de sfaturile dumneavoastră!

 Și pentru că astăzi este ziua dumneavoastră de naștere, vrem să ne alăturăm prietenilor dumneavoastră, să vă urăm și să vă cântăm „Mulți ani trăiască!”

Mai dorim să ne întâlnim în Piață, să vă putem oferi flori proaspete și să vă spunem că sunteți un Lord al învățământului vrâncean!       

                        

Cu reverență familia Daniel Mușat – Mureșanu Focșan


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.