<div><span style=”font-weight: bold;”>Zilele trecute am fost la pustnicul Ieronim de la Oașa. La despărțire mi-a spus acest cuvânt: „Fii o floare pe pământ!”. M-am gândit mult la acest cuvânt și am încercat să-i înțeleg adâncul sensului. De ce floare? Pentru că floare nu supără pe nimeni, nu face rău la nimeni, nu urăște pe nimeni, nu poartă invidie nimănui. Floarea își îndeplinește misiunea de a crește, de a înflori, de a împrăștia zâmbete, frumusețe, parfum. Ea împrăștie multă lumină, multă culoare și multă bucurie.</span></div> <div><br /> </div> <div>Ce sentiment încearcă omul la vederea unei flori? Bucurie. Întotdeauna bucurie. Nimeni nu s-a întristat văzând o floare. Omul cel mai împovărat, cel mai grăbit, cel mai încrâncenat, se oprește o clipă. Fața i se luminează fără să vrea. Pentru o secundă, își amintește de Rai.</div> <div> </div> <div>Pentru că, de ce nu, floarea este o amintire a Raiului pe pământ. Dumnezeu ar fi putut face lumea doar utilă. Să fie doar grâu care hrănește și copaci care dau lemn. Dar nu. A făcut-o și frumoasă. A pus deasupra utilului, gratuitatea frumuseții. Asta e floarea: un surplus de iubire al lui Dumnezeu care nu folosește la nimic, decât la a ne spune: „Nu te-am făcut doar ca să supraviețuiești, te-am făcut ca să te bucuri.”</div> <div><br /> </div> <div>Floarea nu-și alege locul. Nu se plânge că a răsărit pe stâncă, la marginea drumului sau într-un ghiveci crăpat la fereastra unui bloc. Nu zice: „De ce nu m-a pus Dumnezeu în grădina împăratului?”. Ea înflorește acolo. Cu lumina pe care o are. Cu pământul pe care îl are.</div> <div> </div> <div>Arta de a fi floare este arta de a nu mai fugi toată viața din locul în care ești, blestemându-ți pământul. Ci de a-l sfinți prin înflorire. Familia ta, serviciul tău, satul tău, boala ta, singurătatea ta – acesta este ghiveciul tău. Înflorește aici.</div> <div> </div> <div>Omul cere. Vrea atenție, recunoaștere, iubire, dreptate. Floarea nu cere nimic. Ea doar dă. Dă culoare ochilor obosiți. Dă parfum aerului greu. Dă miere albinei. Dă frumusețe chiar și celui care trece fără să mulțumească.</div> <div>Și dacă vine cineva și o rupe? Ea tot parfum lasă pe mâna care a rupt-o. Asta m-a cutremurat cel mai tare. Pustnicul nu mi-a spus “fii bun”, mi-a spus “fii floare”. Că bun poți să fii din datorie, din mândrie. Dar floare ești din fire. Nu te poți răzbuna. Nu știi altceva decât să binecuvântezi.</div> <div> </div> <div>Din păcate, noi trăim invers. Rădăcina noastră e la vedere – vrem să se vadă cât muncim, cât suferim, cât de nedreptățiți suntem. Iar floarea e ascunsă. Zâmbim rar. Floarea face invers. Rădăcina îi este adânc în întunericul pământului, în taina smereniei, acolo unde nimeni nu o vede, de unde își trage seva. Iar la lumină scoate doar frumusețea.</div> <div><br /> </div> <div>Așa este omul-floare. Are o viață tainică de rugăciune, de lacrimi, de luptă cu sine, pe care nu o afișează. O știe doar Dumnezeu. Iar oamenilor le arată doar ce are mai bun: un cuvânt blând, o privire caldă, o răbdare.</div> <div>Floarea știe că nu ține mult. O zi, o săptămână. Mâine vine vântul și o scutură. Și totuși, nu se zgârcește. Nu-și ține frumusețea pentru ea, zicând „la ce bun, oricum mă ofilesc”. Ci se dăruiește toată, azi, acum, deplin.</div> <div>Arta de a fi floare pe pământ este arta de a trăi frumos clipa aceasta, știind că suntem trecători. Să nu amânăm pocăința, bunătatea, blândețea, iertarea, iubirea pentru „cândva”.</div> <div> </div> <div>M-am întors de la mănăstirea Oașa cu acest cuvânt în inimă ca pe o sămânță. Nu mi-a spus pustnicul să fiu mare, să fiu tare, să fiu învingător. Lumea ne spune asta în fiecare zi. El mi-a spus să fiu floare. Adică mic, smerit, frumos, tăcut și dăruitor.</div> <div> </div> <div>Și dacă fiecare dintre noi, pe cărarea lui, ar fi o floare, pământul acesta obosit ar redeveni grădină.</div> <div><br /> </div> –