Discutam astăzi de vrajbă, învrăjbire și/ sau vecinătăți proaste, care au devenit mai degrabă regula decât excepția. Ne lovim unii de alții la bloc, la țară într-o manieră pe care noi înșine nu am cunoscut-o înainte.

Ceea ce altădată dădea substanță relațiilor dintre noi și armonie nu mai funcționează. Mai ales generațiile mai noi au această atitudine de contestare și canceling. Și exercită, într-un fel, un presing sau influență asupra celorlalte generații de a se „actualiza”.

Purtam deci această conversație într-o încercare de a clarifica contextul acestei învrăjbiri.

Calderon de la Barca, un clasic spaniol de secol XVII în maniera clasicilor francezi precum Racine sau Corneille, vedea tabloul lumii în felul unei construcții gotice în care fiecare om, breaslă sau stare socială, începând cu săracii și cerșetorii și până la regele catolic/ împărat, își are locul lui prestabilit, într-o ordine ierharhică, necesară, organic constituită și corectă, în sensul că fiecare este rânduit să fie la locul care i se potrivește cel mai bine.

O ființă supremă, Dumnezeu, este arhitectul acestei ordini morale, sociale și politice de privilegiați și năpăstuiți, fericiți fiindcă participă în marele plan/ teatru al marelui arhitect divin/ regizor. Pedro Calderon de la Barca își imaginează așadar lumea ca o scenă în care fiecare interpretează un rol, rolul care i se potrivește numai lui (Marele teatru al lumii).

Doctrina scolastică a analogia entis, care în marele lanț al ființei nu distinge nicio fisură calificând rațiunea cu virtuți teologice (singura teologie pe care putem s-o facem, spun ei), e tabloul defalcat al acestei viziuni a întregului (creat – increat) și principala lui justificare morală și teologică.

Anterior lui de la Barca, Tirso de Molina, călugăr și preot catolic (sec. XVI-XVII), face din Don Juan un sfidător căruia nu îi putea rezista nicio femeie și nu putea fi înfrânt de niciun bărbat. Don Juan nu e numele unui seducător de dragul de a seduce, nu e un modern Alfie (filmul cu Jude Law, 2004), ci e numele cuiva care riscă să transforme întreaga ordine medievală, cu morala și codurile ei, într-o comedie ridicolă.

Neînfrânt de nimeni și sfidător, Don Juan este scos din joc nu de un om —nici nu avea cum, fiindcă el era forma cea mai înaltă sau diabolică a hybris-ului vremurilor medievale—, ci de o statuie de piatră, un comandor (cavaler, ecou al vremurilor cavalerești) coborât din cealaltă lume pentru a pune lucrurile în ordine. Status quo-ul medieval spaniol, pus în chestiune de acest sinistru hybris, Don Juan, este salvat de mâna unui trimis din lumea de dincolo.

Molina la vremea lui a fost judecat greșit din cauza scrierii lui Don Juan (a avut de suferit), dar probabil că acest Pedro Calderon de la Barca s-a gândit la el și concluzia lui atunci când a scris Marele teatru al lumii (El gran teatro del mundo).

Poate nu întâmplător, Tirso de Molina a publicat Don Juan în 1630, iar Calderon de la Barca, deși și-a publicat piesa în 1655, se pare că a scris-o cam în anii ’30 care au urmat lui Don Juan, ca un răspuns la ea.

Într-un fel, această ordine a lumii, privită ca un mare lanț al ființei și formată, se înțelege, dintr-o minoritate de privilegiați care dețin totul, sub raport material și simbolic, și foarte mulți năpăstuiți, era de așteptat să se încheie cu un cutremur, precum cel generat de Revoluția franceză.

Puteți observa și singuri că în aceeași perioadă este consacrat și un alt gen literar/ dramatic, comedia, care e mai degrabă liberală în modul în care găsește să râdă de burghezi, conți și societatea sau morala lor. Își fac loc un Ben Jonson, Moliere,  Goldoni, Beaumarchaise etc, pe un interval de 200 și ceva de ani, care se uită la comediile greco-romane/ clasice cu stăpâni gogomani și sclavi isteți și le transpun în epoca lor.

Criza politică de la sfârșitul secolului XVIII-lea, începutul secolului XIX, care s-a soldat cu răsturnarea acestor arhitecturi politico – sociale gotice din Europa și America de Sud și instalarea unor regimuri republican liberale și capitaliste pragmatice, era într-un fel anunțată.

Nu e doar o criză politică, ea e într-un fel metafizică. Secolul XIX e secolul revoluțiilor, adică al tuturor emancipărilor sociale, național-politice și religioase (teologia e înlocuită de știință, Biserica de Academie, teologul de filosof și savant, preotul de psiholog, omul politic  de manager, imperiul de națiunea politică,  marile întrebări sunt lăsate fără răspuns) și creatorul unui tip de om care își aparține sieși și care ia locul lui Dumnezeu devenind arhitectul sau creatorul propriului destin și morale (existența care precede esența).

Dacă pentru antici tragedia era indisolubil legată de zei (libertatea omului era libertatea de a împlini un destin stabilit de alții, adică de zei, omul nu avea alte opțiuni), moartea zeilor însă anunța epoca modernă, cu sfârșitul tragediei și nașterea omului sau, ceea ce e același lucru, a supraomului.

La capătul a peste 100 ani de nihilism și  individualism, lucrurile sunt departe de a arăta grozav. Bilanțul e mai degrabă catastrofal astăzi, după o scurtă perioadă de bunăstare relativă de cca 30 ani, după al Doilea Război Mondial. Atât în Vest, cât și în Est. Dacă întrebi istoria când s-au întâmplat cele mai multe morți violente și catastrofe, ea îți va răspunde că în secolul XX, începând cu secolul XIX, adică în cea mai liberală și nihilistă epocă din istorie.

De ce spun toate astea? Omul, oricât de supraom și suficient sieși, își este insuficient, din orice punct de vedere.

Nu se poate reproduce singur, adică e în situația asta de milenii, este limitat în timp și spațiu și redus la cunoștințele vremii, nu poate produce tot ceea ce are nevoie, nu îl scutește nimeni de prostii, e mai înfumurat decât oricând înainte, e mai singur, frustrat și depresiv cum nu a fost el niciodată și, evident, e muritor sau finit.

Timpul, așa cum spunea un istoric al religiilor, e teroarea lui. Fiindcă e un timp liniar, biologic, care se scurge înspre moarte și neant. „Angst” e zgomotul de fond al întregii lui făpturi. Toate succesele și împlinirile lui îl lasă cu sentimentul că aleargă după ele, fiindcă fuge de fapt de altceva.

Pe scurt, luat separat, omul e o ființă patetică destinată pieirii mai degrabă decât vieții. În tradiția răsăriteană, nu întâmplător, individul este opus persoanei (care este relație și viață sau libertate) și asociat cu păcatul sau separarea de Dumnezeu și moartea.

Doar luat în armonie sau în relație cu Dumnezeu, principalul izvor al ființei și al vieții, omul se poate realiza plenar ca ființă. Tradiția bisericii învață că omul este persoană, adică o ființă teocentrică.

Adevărul, ființa și libertatea lui sunt o problemă de comuniune/ koinonia cu Dumnezeu. Așa a fost de la început.

Dostoievski e probabil cel mai profund scriitor care atunci când s-a uitat în sufletele unor atei ca Raskolnikov sau Ivan, răscolite de vinovăție, a văzut în ele lucind acel „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Și ne-a dat de înțeles, cum altfel, că împăcarea cu sine, viața și mântuirea omul le află doar în pocăință și credință. Nu există o altă cale.

Întorcându-ne de unde am plecat, și anume la vrajbă, nu Răsăritul a generat el aceste probleme.

Răsăritul a importat aceste lucruri, odată cu intrarea în siajul acestor societăți liberale, care au avut mijloacele să își impună instituțiile și cultura.

Răspunsul la acest tip societate stă poate în ceea ce britanici ca John Milbank sau Adrian Pabst numesc civil state,big society, reconsiderând rolul instituțiilor intermediare precum biserica, familia, tradiția etc și în genere al comunalității.

Ceea ceea într-un fel ne sună familiar, fiindcă și noi am cunoscut forme de socialitate politică bazate pe structuri intermediare, de pildă obștea, satul sau gospodăria, și dreptul de folosință (mai degrabă decât dreptul de proprietate).