Mondialul meu (II)

Încheiam prima parte a „Mondialului meu” cu „visul româno-american” din 1994. Și cu vorbele unui „prieten de suferință” în nopțile-zilele de peste Atlanticul de Nord: „Am ajuns și noi mai bătrâni ca fotbaliștii”. Dar după patru ani?

Franța lui 1998 m-a găsit tată pentru întâia oară. Dar am urmărit cu toată copilăria la purtător mingea trimisă de Adrian Ilie în poarta unei Columbii parcă predestinată execuțiilor noastre de grație. Și victoria cu Anglia, ce ne-a trimis în spatele punctului cu var de la care  Šuker ne-a urat „drum bun” acasă din optimi.

Mi l-am amintit atunci pe croat, din vremea când vedeam câte ceva, în serile noroase, mai ales, din campionatul Iugoslaviei. Cu antene avangardiste, la Telecolorul ce se alăturase primelor din orășelul în care-mi petreceam anii de liceu. La Osijek nu era ca la Zagreb și nici pe departe ca la Priștina, dar, totuși, nebunia iugoslavă era în floare pe terenurile de fotbal în ultima parte a anilor ’80. Iar foarte tânărul Davor, „fenomenalan”.

Finala s-a jucat înaintea finalei. Iar insistențele misteriosului „indisponibil” Ronaldo pe lângă bătrânul Zagalo au dat roade doar în poarta „Selecao”. Care a pierdut cu un inimaginabil 0–3 în fața Franței lui Zidane.

Adidas a schimbat, în 2002, după șase ediții de cupă mondială, designul „Tango” al mingii oficiale, păstrând pentru ultima dată pentagoanele și hexagoanele de la Guadalajara cea fără fără de Dobrin. Balonul „Fevernova” nu a rămas în istorie nici măcar cât freza lui Ronaldo din Japonia și Coreea de Sus, pe care o mai zăresc și azi, mimată, la unii copii din tribunele canadiano-americano-mexicane.

De la comentatorii TVR-ului, Emil Grădinescu și Vald Enăchescu, am aflat că berea japoneză nu e cu nimic mai prejos decât cea germană. Cum nici semnele lor de exclamație nu erau sub cele din barul unde am văzut primul turneu final al lumii pe ecranul cât jumătate din peretele localului al unui proiector. O minunăție!

„Mamma mia, cum a fost furat Trapo!”, îmi amintesc o altă majusculă a mirării, semnată de secția italiană a literelor timișorene în micul birou de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare unde înființasem Editura Universității de Vest. Dar Baggio, revenit spectaculos la Brescia după încă o grea accidentare, n-a fost să-și răzbune penaltiul ratat în finala din 1994. Iar tunsoarea „triunghiulară” a lui Nazario a intrat în istorie.

Ce n-aș da pentru încă o seară a Campionatului Mondial din Germania anului 2006! Aș înjura boala de mamă ca Materazzi și i-aș da morții un cap în gură ca Zidane să-i mai am alături pe doi dintre atât de bunii mei prieteni de-atunci: colegul de la editură, Dragoș Croitoru, și extraordinarul scriitor Daniel Vighi, în curtea căruia am văzut aproape toate meciurile acelui turneu. Cu mici, bere și aripioare. De n-ar fi fost cele de înger să vină atât de curând pentru ei! Și cum mai speram să revenim și noi, cu naționala, la un Mondial!

Squadra Azzura mi-a adus aminte, în acele seri, de varianta ei din ’82, de fotbalul copilăriei, cu, poate, cea mai frumoasă echipă din istorie: Brazilia lui Tele Santana. Și de visul meu de-a prinde echipa mare a întreprinderii, pe când eram junior în „C”, în ’86-le lui Maradona. Măcar câteva minute, cum avea să se întâmple, un an mai târziu, în meciul contra CFR Craiova, condus de pe bancă de Victor „Fonfo” Niculescu, plecat și el, în urmă cu doi ani, dintre muritorii de rând ce suntem cu toții, fundașul dreapta al campioanei din 1974, Universitatea Craiova. „Hai, intră, juniorule! Vezi că fundașul lor stânga e rău, dar aici, pe margine, e Cassius Clay. Stai lângă tușă și sari când se repede la tine”, îmi spusese în acel matineu de basm în care mi se pronunțase pentru prima dată numele la stația de amplificare a unui stadion.

Campionatul mondial sud-african din 2010 și-a scos vuvuzelele pentru mine la Romexpo, la Târgul de Carte Bookfest. Și a continuat să sufle încontinuu pe lângă universitate, în după-amiezile și serile din Complex.

Am crezut că neerlandeza va deveni, pentru viitorii patru ani, limba oficială a fotbalului, însă uitasem că Luis Aragonés făcuse Marea Unire a Spaniei în 2008, la Euro. Iar del Bosque, așa cum îl știm cu toții, nu avea cum să nu consolideze opera înaintașului său.

Ca la primul meu campionat mondial, din 1978, pe Estadio Monumental „Antonio Vespucio Liberti” din Buenos Aires, și în 2010, pe „Soccer City” din Johannesburg, fotbalul a refuzat limba Casei de Orania și a fost redactat în spaniolă de Andrés Iniesta din Fuentealbilla, Comunidad Autónoma de Castilia-La Mancha.

La 40 de ani trecuți de fix, Omul din La Mancha din mine continua să fie un copil al „sportului rege”. Cu Dulcinee și mori de vânt înainte, încă nepăsător la lăcomia tot mai mare a suveranului său. Victimă ideală a „romanelor cavalerești” ale lui Ioan Chirilă despre Mondiale.