Vara în care România a fost pe locul 3 FIFA. Ultima mărturie a „uriașilor de giganți”: victoria…

Anul 1998 a însemnat pe plan fotbalistic cea mai recentă aventură românească la un turneu final al Campionatului Mondial – de la locul III în clasamentul FIFA, am ajuns să privim de aproape 30 de ani, de acasă, marile echipe. Speranța, deși timidă, moare ultima.

Anul
1998. Milioanele de microbiști așteptau doar un singur lucru: primul fluier la
Campionatul Mondial din Franța, prima ediție din lume cu 32 de echipe, un regal
al „sportului rege“ care aduna vedetele de pe toate continentele și le arunca
în Hexagon pentru a face un spectacol cum nu mai văzuse nimeni. Batistuta,
Beckham, Roberto Baggio, Zinedine Zidane, Del Piero, Davor Sucker, Ronaldo,
Romario, Gheorghe Hagi, Dennis Bergkamp și mulți alți fotbaliști renumiți la nivel
mondial urmau să evolueze pe stadioanele din Franța. Pentru România,
Campionatul Mondial din Franța a reprezentat ultima sa aventură la un turneu
final. Și ce aventură! Exact așa cum își obișnuise „Generația de Aur“
suporterii de opt ani: cu spectacol total, cu emoții, cu lacrimi și o revărsare
de bucurie dusă până la paroxism. Și în Franța, Hagi și compania aveau să-i
scoată pe români în stradă. Dar nu pentru vreo mineriadă sau vreun protest, ci
pentru a-și striga fericirea, singura pe care poate o aveau într-o Românie gri
a tranziției. Pe scurt, Franța 1998 a reprezentat ultimul recital românesc pe
scena mare a fotbalului mondial.

Mondialul „Golului de Aur”

În anul
1998, Franța găzduia pentru a doua oară în istorie un turneu final, după cel
din 1938 – doar patru țări au
mai fost gazde de două ori ale acestui eveniment. Fotbalul
care se juca în 1998 era total diferit față de cel din 1938: de la pionierat
s-a ajuns la profesionism, iar din pasiunea ingenuă a unor amatori se transformase într-o industrie care rula miliarde de dolari.
Erau mari cluburi cu numeroși suporteri, cu sponsori și patronate puternice
care priveau de multe ori fotbalul ca pe o afacere.

În 1998 a fost cea de-a 16
ediție a Cupei Mondiale și prima în noul format cu 32 de echipe. Practic, FIFA
a decis să crească numărul de echipe participante, grupele rămânând stabilite
în acelaşi format de câte patru echipe, tocmai pentru a permite cât mai multor țări să ajungă la turneul final. Așa
au ajuns la Mondial, pentru prima dată în istorie, Jamaica, Japonia și
Africa de Sud. În plus, acest turneu final este primul la care s-a aplicat
regula „Golului de Aur“. Potrivit acestei reguli, meciul se încheia imediat ce
una dintre echipe marca în prelungiri. Fundașul francez Laurent Blanc a înscris
primul astfel de gol din istoria Campionatelor Mondiale, în minutul 114,
aducând victoria Franței cu Paraguayul în optimile de finală. De asemenea, FIFA
a înăsprit regulamentul privind jocul periculos, instruindu-i pe arbitri să
acorde cartonaș roșu direct pentru tacklingurile violente din spate. Ca urmare,
pe parcursul fazei grupelor și al meciurilor eliminatorii s-a înregistrat un
număr neobișnuit de mare de eliminări.

Cea de-a
16 ediție a Mondialului s-a desfăşurat în perioada 10 iunie – 12 iulie 1998.
Meciurile s-au jucat pe zece stadioane din tot atâtea oraşe. Au fost disputate 64 de
partide, fiind marcate în total 171 de goluri. La meciuri au asistat în total
2.785.100 de spectatori.

Pe podium, la nivel mondial

În anii
’90, România era o prezență obișnuită la toate marile competiții fotbalistice – nu a ratat decât
Europeanul din 1992. În rest a fost prezentă la toate cele trei Mondiale ale
anilor ’90, dar și la Campionatul European din 1996. După performanța
incredibilă din 1994, atunci când România a ajuns la un pas de semifinale,
„Tricolorii“ erau priviți cu respect și teamă în lumea fotbalistică mondială.
„Generația de Aur“ s-a impus ca o formație puternică care putea învinge pe
oricine, mai ales marile echipe – i se crease reputația de „ucigașa de giganți“
după ce bătuse Argentina.

După
dezamăgirea de la Europeanul britanic din 1996, „Tricolorii“ au avut un parcurs
de vis în campania de califiare pentru Campionatul Mondial din 1998. Grupa de
calificare era formată din Irlanda, Lituania, Islanda, Macedonia  și Liechtenstein – floare la ureche pentru ai noștri. Primul
meci de calificare a avut loc pe 31 august 1996. Un 3-0, fără prea multă bătaie
de cap, administrat Lituaniei. Apoi au urmat partidele la scor împotriva
Lichtenstein-ului. În prima partidă a fost 8-0. Gică Popescu a reușit să dea
patru goluri, fiind ultima reușită de acest fel a unui fotbalist român într-o
campanie de calificare la un turneu final. Irlandezii au fost singurii care
puteau pune probleme României. I-am bătut cu 1 la 0 în primul meci și am făcut
un egal în retur. În orice caz, România a plecat în Franța de pe primul loc din grupă cu 9
victorii, un egal și 37 de goluri marcate – și la 10 puncte diferență de a doua clasată. Cu
aceste rezultate, România a ajuns în 1998 pe locul 3 în clasamentul FIFA, cea
mai înaltă poziție din istoria sa în clasamentul mondial.

„Mușcătura cobrei” și un debut pe ritm de samba

Naționala se baza pe un
lot puternic, omogen, care se reîmprospătase din mers cu fotbaliști de mare calitate: în primul rând, Adrian Ilie, dar și alți
jucători foarte importanți precum Liviu Ciobotariu, Costel Gâlcă, Iulian
Filipescu, Anton Doboș, Cristi Dulca şi Gabi Popescu. De asemenea, majoritatea fotbaliștilor erau
titulari la echipe din campionate puternice: Hagi la
Galatasaray, Gică Popescu la Barcelona, Gâlcă la Espanyol, Daniel Prodan la
Atletico Madrid, Viorel Moldovan la Coventry City, Dorinel Munteanu la Köln și Ovidiu Stângă
la PSV.

Primul
meci l-a avut pe 15 iunie în compania Columbiei pe Stade de Gerland din Lyon.
După Mondialul din SUA 1994, sud-americanii erau dornici de revanșă. Nu le-a
ieșit însă nici de data asta. Românii și columbienii au mers umăr la umăr, cu
faze la ambele porți, dar fără mișcări bruște și greșeli. Ambele echipe doreau
să debuteze cu dreptul. Pe finalul primei reprize, prin minutul 45, s-a declanșat magia.
Hagi plimbă o minge și o trimite perfect cu călcâiul către puștiul din atacul
României care-l înlocuia pe Răducioiu. Era vorba evident despre Adrian Ilie.
Acesta face o fentă scurtă și trimite un lob de povestit nepoților direct în
vinclul porții columbiene. Portarul Columbiei, Mondragon, a rămas efectiv
spectator. Nu se aștepta la așa o lovitură de maestru. Golul lui Adrian Ilie
din meciul cu Columbia a fost considerat unul dintre cele mai frumoase de la
Mondialul din ’98. Scorul s-a menținut pe tabelă, iar România începea cu o
victorie aventura franceză.

Când România scria istorie la Cupa Mondială. Franța 1938, ultimul turneu înainte de război

Un meci de infarct

A doua
partidă a României a avut loc pe 22 iunie 1998, pe stadionul din Toulouse. Era
un meci foarte greu contra Angliei. La acea vreme, formația din Albion avea un
lot de vedete: Michael Owen, David Beckham, Paul Scholes, Alain Shearer, David
Seaman, Tony Adams, Gary Neville, Sol Campbell, Teddy Sheringham sunt doar câteva dintre numele grele. Însă echipa și
performanțele României le dădeau de gândit britanicilor, astfel că au intrat în
teren determinați să obțină cele trei puncte, cu atât mai mult cu cât era meci
de calificare directă: fiind la egalitate de puncte, cine câștiga mergea mai
departe în optimi fără să depindă de vreun alt rezultat.

Meciul
cu Anglia a fost unul dintre cele mai frumoase ale naționalei României. O
partidă spectaculoasă, disputată cu emoție; o descătușare fantastică. Prima
repriză a fost una de luptă, cu multe ocazii englezești la poarta lui Stelea. În
minutul 47, Hagi scoate iarăși bagheta magică. Inventează efectiv o pasă lobată
peste apărarea engleză și i-o pune direct pe piept lui Viorel Moldovan. Acesta
preia magistral în careul britanic și se aruncă trimițând mingea din voleu
direct în poarta lui David Seaman. Răniți în orgoliu și dornici să nu
împărtășească soarta Argentinei în 1994, englezii apasă accelerația și
declanșează o presiune ucigătoare. În cele din urmă, insistența englezilor se
concretizează printr-un gol al vedetei de la Liverpool, Michael Owen – avea doar 18 ani
și talent cu carul. În minutul 79 acesta trimite mingea în poartă după o
lovitură de colț. În cele din urmă, dramatismul atinge cote maxime în minutul
90. Chiar atunci Dan Petrescu este lansat într-o cursă fantastică pe banda
stângă. Se tamponează dur cu Graeme le Saux, colegul său de la Chelsea, dar
reușește să trimită miraculos mingea printre picioarele portarului englez David
Seaman. Era 2 la 1 pentru tricolori. Britanicii erau prăbușiți. Pe străzile din
România era nebunie. Naționala noastră mai reușea o victorie de pus în ramă. I-au
bătut pe englezi și s-au calificat în optimi.

România blondă

În
ultimul meci din grupă, deja calificați în optimi, „tricolorii“ întâlneau
echipa Tunisiei, pe Stade de France. Românii au surprins încă de la ieșirea din tunel: toți se vopsiseră blond; efectiv străluceau în soarele arzător al Franței. Totul a pornit
de la un pariu. Gică Hagi a venit cu următoarea idee: dacă România câștigă
primele două meciuri, Anghel Iordănescu se rade în cap. Mai mult decât atât, a
plusat și a spus că și toți jucătorii își vor face părul blond. Ei bine,
eventul s-a produs. România a bătut și Columbia, și Anglia, și s-a calificat
înainte de termen. Așa că, zis și făcut: nea Puiu s-a ras în cap, iar
fotbaliștii s-au vopsit. Schimbarea de look, care se potrivea de minune cu
echipamentul galben al naționalei, se pare că le-a purtat ghinion. În
meciul cu Tunisia, nord-africanii deschid scorul primii, printr-un penalty. A
venit însă și egalarea. În minutul 71, Hagi, Adrian Ilie și Viorel Moldovan fac
magia. Hagi trimite o pasă lui Adrian Ilie, care dă drumul la un
sprint ucigător, își face loc și pasează decisiv lui Moldovan, care trimite
mingea în plasă. Meciul cu Tunisia se termină 1 la 1, iar România încheie
grupa pe primul loc.

Povestea de film a „Tricolorilor” la cel mai spectaculos Mondial din istorie. Prima „Generație de aur” a impresionat în Groapa cu Lei de la Guadalajara

În
optimi, ai noștri urmau să joace cu Croația, o echipă puternică, în care străluceau Suker,
Boban, Dario Simic sau Robert Prosinecki. Românii erau
considerați favoriți. Partida a avut loc pe 30 iunie, la Bordeaux, pe Stade
Lescure, în fața a aproximativ 31.800 de spectatori. Românii încep cu entuziasm
meciul și chiar domină o perioadă. Dar mingea nu intră în poartă. Jocul devine
tensionat, cu contre de o parte și de cealaltă, însă este un război de uzură, anost. O bătălie a
nervilor. Din păcate, românii cedează primii. Aljosa Asanovic este „agățat“ în careul
românilor. Arbitrul argentinian Javier Castrilli nu ezită și arată punctul cu
var. Cel care a bătut penaltyul a fost Davor Suker, starul croaților. Față în
față cu Stelea, acesta transformă. Stupoare. Ceva se întâmplă și lovitura se
reia. Încă o șansă pentru Stelică. Din păcate, croatul execută impecabil și de
acea dată. La pauză, Croația conducea cu 1 la 0.

În a
doua repriză, deși Anghel Iordănescu a încercat să schimbe tactica și să mizeze
foarte mult pe ofensivă introducând jucători precum Laurențiu Marinescu, „tricolorii“ nu au
reușit să desfacă apărarea croată. Partida s-a încheiat cu 1 la 0 pentru
Croația. Aceștia aveau să meargă mai departe și să cucerească medalia de bronz,
după ce câștigă „finala mică“ cu Olanda. În schimb, pentru români, visul frumos
al Mondialelor se încheia acolo. De atunci, am ratat fiecare calificare la turneul final. Așteptăm CM 2030,
însă (contra)performanțele fotbalului românesc ne lasă cu speranța la minimum.