Interviu cu Andu Dumitrescu despre Tartuffe: „Less is more” în epoca opulenței

„Impostura, ticăloșia și corupția — la rang de virtute”

Reporter: Lucrezi după „less is more” de la început. Cum se împacă principiul ăsta cu o comedie clasică — un gen construit pe opulență vizuală?

Andu Dumitrescu: Principiul pomenit există doar pentru a-l încălca ori de câte ori simt că e nevoie de o altă abordare, dar, da, majoritatea lucrărilor mele pot fi citite în această cheie. De cele mai multe ori am căutat cea mai directă cale de a expune un concept. O lucrare care să susțină din toate punctele de vedere ce se întâmplă cu actorii pe scenă și care, în același timp, să-și poarte propria poveste.

Într-adevăr, opulența este termenul potrivit pentru epoca în care a fost scris textul, însă totul depinde de felul în care abordezi subiectul. Pe scurt, de această dată chiar nu am deviat de la „less is more”: am conceput un context frust, monocolor, contemporan. Mă refer doar la primul strat al conceptului, peste care se adaugă celelalte elemente — costume, lumină, video art și sound design.

Am ales să amplasăm acțiunea în prezent, încercând totuși să nu-l deteriorăm dramatic pe Molière. Transferul către prezent este ușurat, din (ne)fericire, de epoca pe care o parcurgem — una în care impostura, ticăloșia și corupția au ajuns la rang de virtute. Atmosfera nu mai este cea pe care, poate, suntem tentați să ne-o imaginăm când parcurgem textul pentru prima oară. Fascinația ticălosului Orgon față de Tartuffe a distrus presupusa armonie din familie, iar acest lucru se exprimă vizual prin prezența în spațiu doar a elementelor strict necesare. Totul este dominat de candelabrul video, elementul prin care se transmit informații — inclusiv semne ale unui trecut ceva mai luminos.

Rep.: Ai fost printre primii scenografi din România care au adus video-ul pe scenă. Ce rol are imaginea video în Tartuffe — sau n-are niciunul?

AD: Aș putea spune că, pentru scurt timp, am fost de-a dreptul singur în folosirea acestui mediu pe scenele din România (☺). Astăzi lucrurile stau foarte, foarte diferit. Instrumentul îți oferă o mare libertate de exprimare și le poate deschide oamenilor o altă perspectivă asupra a ceea ce se petrece pe scenă — dar, cam prea des, e folosit fără noimă.

Așadar, da, voi folosi video în Tartuffe, însă altfel: elementul scenografic principal este instalația video pe care am numit-o candelabru.

Rep.: Cum ”citești” o sală pe care n-ai mai folosit-o? Ce cauți prima oară când intri într-un spațiu nou?

AD: Nu-mi propun și nici nu aș putea să intervin decisiv asupra configurației unui loc, așa că încerc să-l înțeleg cât mai repede și să folosesc tot ce îmi poate oferi. Mă străduiesc să mă adaptez cât pot de bine, ca să-mi integrez ideile cu o acuratețe cât mai mare. Am devenit destul de priceput în a specula ceea ce îmi oferă — sau nu — o scenă ori un spațiu alternativ. Îmi place să improvizez.

„Oare când au trecut toți anii ăștia?”

Rep.: Lucrezi cu Vlad Massaci de mulți ani. Un limbaj comun între regizor și scenograf se sedimentează în timp sau o luați de la zero la fiecare spectacol?

AD: Aș îndrăzni să spun că au trecut două decenii de când am lucrat prima oară împreună. Hmm, oare când au trecut toți anii ăștia?

O luăm și nu o luăm de la zero — nu există un punct fix. De regulă, momentele în care sigur o luăm de la capăt sunt cele în care uită felul în care obișnuiesc să lucrez 🙂

Altfel, știm destul de bine cum gândește celălalt și ne străduim să ne respectăm reciproc punctul de vedere. Schimbăm idei, aberăm, ștergem, pornim din nou. Clasic, nimic ieșit din comun. Suntem prieteni.

 

„Regizorul, un soi de dumnezeu — detest ideea asta”

Rep.: Se întâmplă ca viziunea ta și cea a regizorului să intre în conflict? Cum se rezolvă?

AD: Evident că apar dispute, dar ne respectăm suficient de mult încât să putem negocia și să renunțăm la orgolii.

Sunt genul de artist căruia nu-i place deloc, dar deloc, să i se spună ce trebuie să facă. Există în spațiul nostru românesc dulce-acrișor ideea că regizorul e un soi de dumnezeu. Detest această opinie, fără rezerve.

Lucrul în echipă nu înseamnă să adulezi un personaj care poate debita orice aberații și se poate comporta oricum, doar în baza unei diplome. Lucrul în echipă înseamnă înainte de toate colaborare și comunicare — un teren pe care toți cei implicați își pot așeza ideile. Regizorul trebuie să aibă capacitatea de a organiza acest eveniment cu totul special și diferit de fiecare dată. De-a lungul timpului am întâlnit câțiva regizori care mi-au comandat, la propriu, o lucrare, părând că știu foarte bine cum trebuie să arate spectacolul din toate punctele de vedere. Nu exista nicio necunoscută — cel puțin din punctul lor de vedere. Era limpede că nu de unul ca mine aveau nevoie, așa că i-am îndrumat către un executant de decoruri, căruia să-i transmită tot ce le trece prin cap.

Rep.: Ați făcut Rinocerii împreună înainte de Tartuffe. E o continuitate vizuală între ele sau sunt rupturi asumate?

AD: Nu cred că au vreo legătură, chiar dacă, estetic, li se vor putea identifica asemănări. Putem vorbi, totuși, despre continuitate atunci când constatăm că ambele spectacole comentează — deși pornesc de la două texte scrise în epoci cu totul diferite — o serie de teme legate de felul în care există astăzi societatea: manipularea, impostura, lipsa de scrupule, ipocrizia, prostia și nesimțirea, devenite atributele ei dominante. De fapt, nici acum 400 de ani, nici acum 80 lucrurile nu stăteau altfel — doar că în prezent, grație revoluției tehnologice pe care o parcurgem din ce în ce mai nedumeriți, mizeria se răspândește cu viteza luminii la nivelul întregii planete.

 

Lumina de „spital”: „să se vadă actorii”

Rep.: Scenografie, lighting, video — trei discipline pe care le duci simultan. Se ajută între ele sau se încurcă?

AD: Asta e o întrebare la care ar trebui să răspundă altcineva. Nu știu, tu ce crezi — se ajută între ele sau se încurcă? La Rinocerii s-au armonizat, s-au încurcat?

Când construiesc un concept mă străduiesc să-mi imaginez cât mai detaliat cum pot funcționa elementele care îl compun. Este esențial ca ele să funcționeze împreună.

Mi se pare natural să lucrez și să explorez tot ce-mi oferă aceste instrumente. Probabil că, în echipele unde pentru fiecare specialitate există un om dedicat, pot apărea neconcordanțe.

Mi s-a întâmplat să intru în conflict cu un designer de lumini de la opera din Vilnius, care considera firesc să facă ce are chef în spațiul creat de mine. Ca și cum treaba mea era să-i pun la dispoziție un loc de joacă, după care să mă car acasă. Pot colabora cu oricine e dispus să accepte că există un concept care îmi aparține și că lumina trebuie să pună în valoare ideea respectivă, nu să existe în sine, de dragul nu știu cărui efect.

În destul de puține spectacole lumina chiar are sens. În general, e doar ceva ce „dă bine”. La capătul opus stă lumina de „spital”, unde aprindem toate becurile pe care le avem. „Să se vadă actorii”.

N-aș putea spune că știu până în cel mai mic detaliu ce urmează să se întâmple până la final, dar încerc să construiesc din capul locului un schelet cât mai solid. Toate aceste discipline compun spectacolul, așa că nu se încurcă și nu mă încurcă.

Încă nu suntem roboți, așa că ne mai putem bucura de hazard, de accidente și de integrarea unor idei noi, apărute în timpul repetițiilor.

Rep.: Care e cel mai greu compromis pe care l-ai făcut între ce-ți imaginai și ce se putea face tehnic?

AD: Să-mi las ideea deteriorată de lipsa de acuratețe a realizării tehnice. Exemplul cel mai concludent pentru mine e un spectacol făcut la Ploiești acum multă vreme. Culmea, tot cu Vlad am lucrat atunci, pe textul „Frumos” de Jon Fosse. Dacă e să vorbim despre minimalism, despre abstract, cred că spectacolul acela e un exemplu perfect. Actorii jucau pe o „coală” de hârtie care plutea în aer și care reacționa — mă rog, așa cum a reacționat până la urmă — la felul în care înțelegeau să se poarte cu ea. S-a creat astfel o relație foarte frumoasă și fragilă între spațiu și oamenii care existau în el.

Deasupra acestei suprafețe plutitoare erau montate 9 microfoane care captau vocile actorilor, la diferite intensități, și le transmiteau în tot atâtea boxe din sală, așa încât ce se petrecea vizual pe scenă se spațializa audio în sală. În fine, ăsta a fost planul meu, dar nimic n-a funcționat cum îmi imaginasem. Am făcut o greșeală imensă când am propus un asemenea concept într-un loc și o epocă complet greșite.

 

L-am putut prezenta o singură dată”

Rep.: E vreun spectacol din cariera ta pe care-l crezi nedrept de puțin văzut?

AD: Da, un performance independent numit ALGORITM, produs de Asociația VAR în parteneriat cu Cinetic-UNATC. L-am putut prezenta o singură dată cu public, în februarie 2020, la sediul Cinetic — imediat după aceea s-a instalat izolarea la domiciliu. Subiectul trata relația omului cu inteligența artificială, într-o epocă (2019–2020) în care majoritatea oamenilor nu aveau habar de ceea ce urma să se întâmple. Performance-ul a fost coordonat de mine (regie, so to say) și s-a bazat pe o structură dramatică scrisă de Vero Nica. Acum lucrăm la un proiect care reia subiectul AI dintr-o perspectivă diferită. Premiera va avea loc în octombrie.

Până atunci, candelabrul video se aprinde la Piatra Neamț: Tartuffe, în regia lui Vlad Massaci, cu scenografia lui Andu Dumitrescu, are avanpremiera pe 12 iulie.

a consemnat Camelia Varvara Tudose – Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra Neamț

 

Biografie Andu Dumitrescu

Andu Dumitrescu este scenograf, artist vizual, video și light designer, absolvent al Universității Naționale de Arte București (1994), cu participări la ateliere sub îndrumarea lui Josef Svoboda și Ezio Frigerio. Lucrează după principiul „less is more“ și este unul dintre pionierii mediului video pe scenele românești.

A semnat scenografia, lighting design-ul și conceptul video pentru zeci de spectacole în teatre precum Teatrul de Comedie București, Teatrul Bulandra București, Teatrul Odeon București, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Naționalul din Târgu-Mureș, Teatrul Maghiar de Stat Cluj și a lucrat internațional, între altele, la operele din Köln, Strasboug, Vilnius, Kaunas. A făcut parte din echipa de creație a celebrului FAUST, regizat de Silviu Purcărete, producție a Teatrul Național „Radu Stanca“ Sibiu, în calitate de video designer.

Colaborarea sa cu Vlad Massaci traversează două decenii, cu numeroase spectacole, din 2003, spectacolul Bash. O trilogie contemporană de Neil LaBute, Teatrul Act, până la Rinocerii, în 2025, la Teatrul de Comedie și, acum, Tartuffe, la Teatrul Tineretului.

Din 2019 este președintele Asociației VAR, sub care semnează proiecte precum performance-urile CELULAR și ALGORITM.

Dintre distincțiile obținute menționăm: Marele premiu la secțiunea „Teatrul de mâine“, în cadrul Festivalului Național „I.L. Caragiale” (1996); Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional de Teatru Piatra Neamț (1999), pentru spectacolul “Eu cand vreau sa fluier, fluier”, Teatrul Național Târgu-Mureș; Premiul pentru cea mai bună scenografie la Festivalul de dramaturgie contemporană, Timișoara, pentru “Sado maso blues bar”, Teatrul foarte mic;  Premiul de excelență UNITER pentru echipa spectacolului Faust (2010); Premiul pentru scenografie, la Festivalul Comediei Românești, pentru “Solitaritate”, teatrul National

Radu Stanca, Sibiu (2014). De asemenea, a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul pentru cea mai bună scenografie, în cadrul Galelor UNITER.