Mondialul meu (I)

Luni seară o televiziune de știri își făcea curaj că votul pentru Veștea poate bate Austria-Argentina. Fiindcă — nu-i așa? — minic ușor (și nu e o greșeală de tipar) în țara asta. Dar spectacolul lui Dan n-a avut nicio șansă în fața dublei lui Messi. Președintele nostru a ajuns, cu o ușurință demnă de prenumele său, direct un Iohannis III, parcă nemulțumit să rămână ceea ce părea că e deja cu acte în regulă: al doilea Klaus Werner. O fi și el măcinat de AI ca Mondialul 2026?

Tot atunci, un telefon de la o prietenă m-a anunțat că fiica ei de 11 ani urmărește cu pasiune meciurile Mondialului. „Pe toate?!”, m-am mirat. „Da, încearcă și noaptea. Mai adoarme, se mai trezește. Îți dai seama ce amintiri vor fi pentru ea!”

M-am rușinat o clipă că tocmai dădusem pe Veștea. Și, revenind imediat la World Cup, de parcă fusesem prins copiind la Constituție cu manualul pe genunchi, m-am gândit să-i povestesc Albertinei, cum o cheamă, atât de Mondialito, pe fată, câte ceva despre cele 16 campionate ale lumii câte împlinesc anul acesta. Din care-mi amintesc, firește, 14. Fiindcă viața bate fotbalul. Și votul.

Printre puricii televizorului cu lămpi și prin pâcla unei nopții târzii îmi amintesc un nume, Bettega, șoptit cu patimă adolescentină de verișoara mea cu 10 ani mai mare. Era 1978 și parcă încă-n română comentariul. Ceaușismul nu-și înfipsese toți colții în programul TV, iar mingea turneului, Tango Rosario, își începea legenda chiar sub ochii mei. Și ai pupilelor mărite ale lui Luque și Kempes din finală. Apoi, țigara lui Menotti, „El Flaco”, arzând în liniște lângă trofeu. Unde fusese Cruyff — și el un fumător de geniu?

Patru ani mai târziu țineam cu Italia, dar Franța-RFG din semifinale, văzut pe prispa unei case dintr-un sat sud-vestic, m-a învățat mai multă bulgară decât ceferiștii înjurături pe vremea când chiuleam de la grădiniță. Doar „jaj, jaj, jaj” am înțeles ce-nseamnă în finala de pe unguri și „három” pentru Italia, într-o noapte la Băile Felix din care aveam să mă trezesc a doua zi urlând de durere din cauza unei întinderi la ligamentele gâtului. Dar câștigasem. Eram campion mondial cu Paolo Rossi!

În ’86, când am prins golul lui Maradona cu Anglia în direct, puteam face traducere simultană din bulgara fotbalistică, iar nopțile mexicane nu mai erau deloc imposibil de dus până la ziuă pentru candidatul la treapta a doua de liceu care eram. Cum nici cele din Italia ’90, primul meu campionat timișorean, în care imnul lui D10S a fost huiduit la el acasă, în Olimp, la Napoli. Întâiul Mondial liber în primul oraș liber de comunism din România. Ce-mi puteam dori mai mult de la șutul lui Lăcătuș în poarta URSS-ului? După încă patru ani Hagi a redus spinul Tango-ului Qestra la zero până în plasa Columbiei, dar minunea românească s-a oprit deasupra lui Prunea în sferturi de finală. Lângă mine, prietenul meu de la Litere, după câteva pahare de votcă și suc Tec de kiwi, m-a anunțat, dincolo de orice rezultat de pe teren, că am început să fim și noi mai bătrâni ca fotbaliștii. Ca unii doar, pe-atunci…