Monumentalul Palat Administrativ din Arad și-a păstrat de-a lungul istoriei menirea

Multitudinea de edificii de seamă, dintre care o seamă pot fi numite monumente, indiferent dacă sunt sau nu cuprinse într-o astfel de clasificare, ne îndeamnă să reluăm periplul nostru arădean.

Ca în orice mare oraș, și în Arad s-a simțit nevoia, într-un moment de explozie a dezvoltării economice și demografice, ca autoritățile să aibă un sediu nou și elegant, de unde să conducă treburile obștei. Nu că până atunci nu ar fi existat o primărie funcțională. Ci dimpotrivă, fiindcă, la un moment dat, cam de prin secolul al XVIII-lea, au existat mai multe astfel de clădiri ale puterii locale, care se ocupau însă de nevoile etniile pe care le reprezentau.

Nu este nimic ciudat în această împărțire de atribuții. Cel mai potrivit exemplu, care acum este uitat, se află chiar în cetatea Timișoarei de după impunerea administrației habsburgice. Și în Timișoara se afla o primărie rasciană (a minorității sârbe ortodoxe) și o primărie germană.

De-a lungul istoriei Aradului, lucrurile nu au stat deloc altfel. În secolul al XVII-lea, atât „orașul german”, cu cele 380 de case ale sale, înșirate pe 21 de străzi, situat în partea de nord a orașului, din actuala zonă a bulevardului Revoluției și locuit de meșteșugari, cât și „orașul sârbesc”, din partea sudică a așezării, cu 157 de case, aveau propria primărie, în ciuda faptului că populația orașului nu depășea 6.000 de locuitori.
Erau construcții modeste, care nu au rezistat vremurilor, mai ales în urma dezvoltării accelerate a orașului.
În timpul stăpânirii și administrației austriece, pe timpul împărătesei Maria Tereza, s-a unificat orașul sârb (die Raitzen Stadt, Civitas Rascianica) cu cel german (die Deutsche Stadt, Civitas Germanica), în 1747 Aradul dobândind statut de oraș cameral.

Dezvoltarea sa ca oraș de tip occidental a început în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când a devenit o necesitate imperioasă ridicarea unei clădiri administrative care să deservească întreaga populație.
În 1770 a fost inaugurată a treia primărie, pe Strada Mare, o clădire destul de serioasă pe atunci, dar modestă din perspectiva actuală, construită în stil baroc provincial, la care ulterior a fost adăugat un turn cu un orologiu. Aceasta a servit ca primărie timp de 110 ani.

Cel mai important eveniment istoric găzduit aici a fost ultima consfătuire a guvernului revoluționar maghiar condus de Kossuth Lajos, în data de 11 august 1849, înainte de înfrângerea revoluției. Clădirea a fost pusă la pământ în 1880, în locul ei fiind construit palatul cunoscut sub numele de „Domány”, în Piaţa Avram Iancu nr. 16.
Construirea unei primării moderne, demnă de un oraș în plină dezvoltare și care dobândise în anul 1834 titlul de oraș regesc liber, a fost pusă în discuție încă înainte de izbucnirea Revoluției din 1848. Situația politică, dar și economică au întârziat lucrările. Decizia finală a fost luată de către consilierii locali abia în anul 1872. Tot atunci a fost aprobată și propunerea de a se ridica și un teatru nou, modern, pentru că vechea clădire a teatrului (1818), de fapt cea mai veche instituție culturală de acest fel din interiorul arcului carpatic, nu mai corespundea nevoilor comunității. Construirea unui asemena edificiu presupunea un efort financiar deosebit din partea municipalității și nu a putut fi realizată fără un împrumut consistent de la o bancă vieneză.

A fost anunțat un concurs public pentru proiectarea și ridicarea construcției. Din șaptesprezece proiecte prezentate, a fost aprobat cel al tânărului, dar cu o temeinică pregătire, arhitect maghiar Lechner Ödön (1845–1914), care a considerat că locul cel mai potrivit pentru această clădire ar fi partea superioară a străzii principale, aproape de malul Mureșului, în locul vechiului depozit de sare.

Terenul de 1.200 de stânjeni pătrați (4.320 mp), pe care urma să fie amplasat edificiul conceput în stil renascentist, aparținuse Oficiului Salin (Sărăriei). Pe locul viitoarei primării era capătul piaței principale, în prelungirea căreia se desfășura târgul zilnic de pe strada principală.

Depozitul a fost demolat, iar statuia Sfântului Nepomuk (cea mai veche statuie barocă a Aradului, 1729), plasată inițial în această zonă, a fost mutată la intersecția străzilor Episcopiei și Desseanu (denumirea actuală).

Următoarea etapă a fost organizarea şantierului. Încă din faza lucrărilor la fundație, era clar că această construcție depășește posibilitățile financiare ale Aradului. Constructia Liceului Regal (azi, Colegiul Naţional Moise Nicoară) încă nu fusese finalizată, iar la clădirea teatrului se lucra zi şi noapte, ceea ce reprezintă trei mari investiţii simultane, în ciuda unei situaţii economice dificile la nivel mondial.
Din cauza refluxului economic european de după anul de criza din 1873, noua construcție a fost executată la parametri reduși față de proiectul inițial (al lui Lechner), cu concursul firmei arădeanului Francisc Pekar.
În căutarea unei soluții acceptabile economic, nu doar estetic, s-a cerut aprobarea arhitectului pentru simplificarea proiectului, fără a se ajunge la vreun rezultat.

Arhitectului arădean Pekár Ferenc i-a fost încredințată această sarcină, deloc simplă, dar și conducerea lucrărilor; el a renunțat la corpul de clădire dinspre Mureș și la etajul doi al clădirii, păstrând acest nivel doar la corpul central de sub turn.
În aceste condiții, mai modeste, în 1874 edificiul primăriei era ridicat, în anul următor fiind parțial dat în folosință. Inițial, adăpostea doar 90 de birouri, o sală festivă și o sală mai mică pentru ședințe.
Trebuie spus că în acel timp era primar al Aradului un anume Atzél Péter. Turnul înalt de 54 m și sala festivă au fost inaugurate mai târziu, pe 10 ianuarie 1877.

Clădirea rezultată găzduiește una dintre operele semnificative ale arhitecturii eclectice din Arad. Fațadele regulate sunt ritmate și decorate de elemente clasiciste, iar rezalitul central al fațadei principale are bogate referințe neorenascentiste.
Amplasată în centrul bulevardului, clădirea poartă pecetea stilului neorenascentist. Încadrată fiind de alte două clădiri impunătoare, Palatul Cenad și Palatul Trezoreriei, formează un ansamblu arhitectural închegat. Iluminatul arhitectural, realizat în timpurile moderne, pune și mai pronunțat în evidență detaliile pe timp de noapte. Stilul clădirii îmbină neorenascentismul flamand cu stilul primăriilor medievale târzii. Planul imobileleor este în formă de „U”, cu un turn central înalt de 54 m, iar orologiul din turn, adus din Elveția în anul 1878, are un mecanism care la oră fixă ​​cântă, în zilele noastre, „Oda Bucuriei” de Ludwig van Beethoven. Clădirea este declarată monument istoric, cu cod LMI AR-II-mB-00548.

Adevărată bijuterie arhitectonică, de plan patrulater, în forma literei „U”, lipsită de calcan, un adevărat „Palazzo del Municipio”, clădirea reflectă posibilități și, totodată, voința cetățenilor de a ține pasul cu modernizarea europeană. Nu întâmplător, aspectul rural al principalelor trame stradale municipale începuse să se preschimbe într-unul urban, iar promenada primise numele de „Corso”.

Turnul central, înalt de 54 m, estompa cele patru turnuri pavilionare ale celor patru extremități. Orologiul din treimea superioară a turnului, adus din țara cantoanelor, are câte un cadran pe fiecare latură. Clopotul său a funcționat aproape un secol, marcând jumătățile de oră. După 1989, acesta a fost complet renovat, iar odată cu aderarea României la Uniunea Europeană melodia cântată la ore fixe a fost schimbată în imnul Europei.
De la înălțimea balconului din turnul patrulater pot fi admirate rondourile vegetale decorative dinspre bulevard care flanchează piațeta de marmură. Compoziția decorativă a fost concepută de arhitectul arădean Miloș Cristea în deceniul al nouălea al secolului XX. Singura modificare a fațadei principale a constituit-o decorarea frontonului de la baza turnului principal (succesiunea, în timp, a stemelor orașului: după 1875, după Primul Război Mondial, după anul 1968 și după anul 1989).
Cele 90 de încăperi inițiale, cu destinația de birouri, erau ocupate de 167 de funcționari administrativi. La etaj, se află sala mare, cu balcon, în care se adună cei aproape 200 de consilieri municipali. La același nivel, cele patru colțuri ale clădirii, se aflaseră inițial patru săli de ședințe pentru cele 31 de comitete de specialitate.

Cele două scări secundare, de marmură roșie de Moneasa, pentru acces la etaj, dispuse simetric față de fațada principală, n-au suferit modificări. Doar treptele și pavimentul holurilor au fost înnoite. Feroneria, realizată în manieră eclectică, a celor trei scări de acces la etaj n-a suferit, de asemenea, modificări. Ferestrele acestui hol spațios au fost în mod fericit înlocuite cu vitraliile realizate din sticlă de Murano de artistul plastic arădean de renume internațional Sever Frențiu în deceniul șapte al secolului trecut. Policromia lor, care ilustrează tema timpului, prin două cicluri, cel al anotimpurilor și cel al lunilor anului, se încadrează în maniera modernă a arhitecturii de interior. Celor patru mari porți de lemn sculptat, menținute ca atare până în zilele noastre, li s-a redat aspectul inițial. Geamurile holului au vitralii reprezentând anotimpuri, figurate alegoric. Piața din fața clădirii, în amintirea evenimentelor petrecute în decembrie 1989, a fost denumită Piața Revoluției, iar în centrul ei a fost ridicat un monument în memoria eroilor căzuți în timpul Revoluției din 1989.
Elementele arhitecturale cele mai valoroase ale clădirii se află pe fațadă. Deasupra celor trei stâlpi masivi de la intrarea principală găsim un balcon fragmentat de arcade, situat de-a lungul sălii festive. Pe timpanonul din faţadă se află stema municipiului Arad.

În turn era amenajat un post de observație prevăzut cu un clopot pentru prevenirea incendiilor. În caz de izbucnire a focului erau trase clopotele și se semnaliza cu o steguleț direcția incendiului.
Inițial, doar trei laturi ale turnului aveau montat un orologiu; cel de pe latura dinspre Mureş a fost instalat ulterior. Timp de decenii, unul dintre cei mai apreciați ceasornicari arădeni avea sarcina de a asigura buna funcționare a orologilor, aceasta fiind considerată o îndatorire de onoare.
În primul deceniu al secolului XX, arădenii puteau admira o numeroasă familie de păuni, care popula curtea interioară a primăriei.
Poarta dinspre clădirea Trezoreriei (astăzi, Universitatea „Aurel Vlaicu”) a fost zidită în anul 1931 și redeschisă doar după renovări complexe în anii ’70.
Primul înalt funcționar public al noii clădiri administrative a fost primarul Salacz Gyula, învestit în funcție la 1 martie 1876, care a rămas în această postură (fiind reales de mai multe ori) timp de 26 de ani, ceea ce a constituit un veritabil record. Sub administrația lui Aradul a devenit un oraș modern, de tip occidental.
Bustul celui mai longeviv primar, care s-a ghidat după deviza „interesele orașului, înainte de toate”, a fost dezvelit la aniversarea a 180 de ani de la nașterea sa, la 17 noiembrie 2012, la intersecția străzilor Ilarie Chendi și Vasile Alecsandri.
La etaj, alături de birouri, se află sala festivă cu balcon, care găzduiește atât ședințele consiliului local, cât și diferite evenimente festive, și o sală mai mică, de asemenea, destinate ședințelor.

Sala festivă a palatului (actualmente Sala „Regele Ferdinand”) este o capodoperă artistică. Ornamentația originală, inclusiv vechea stemă a municipiului, a fost refăcută în urma complexei restaurări din perioada 2012–2014, cuprinzând atât sala festivă de la etajul întâi, cu remarcabile aplicații de ipsos și de lemn, cât și holul de la intrarea principală. Cu această ocazie, în holul din fața sălii a fost amplasat un imens portret în ulei al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria.
Pe platoul și în piața din fața primăriei a avut loc marea demonstrație a populației pentru înlăturarea dictaturii comuniste în decembrie 1989, Aradul fiind al doilea oraș, după Timișoara, în care a izbucnit revoluția. Aici s-au tras primele focuri, curmând viața unor tineri revoluționari. În memoria acelor evenimente, bulevardul principal poartă azi numele de Bulevardul Revoluţiei, iar platoul larg din faţă, de Piaţa Revoluţiei.

Tot aici, în zona verde din platoul edificiului, a fost aşezată Crucea Martirilor, iar în anul 1999 a fost ridicat din piatră artificială, în spaţiul între Primărie şi Banca Naţională, Obeliscul Revoluţiei din Decembrie 1989, opera sculptorului timişorean Ştefan Călărăşanu.

Monumentala primărie arădeană este un exemplu strălucit de edificiu public ce nu și-a pierdut deloc strălucirea de-a lungul timpului și care are, și azi, aceeași destinație ca la început.