De ce construim instituții pentru oameni în care nu avem încredere

Un premier desemnat a cerut luni seară votul Parlamentului vorbind despre o criză de încredere între cetățeni și stat. Diagnosticul era corect. Problema este că această criză nu începe și nu se termină cu un guvern. Este mult mai adâncă.

România cere cetățeni corecți, dar își proiectează instituțiile ca și cum aproape nimeni nu ar fi.

În teorie, dreptul vorbește despre buna-credință. În practică, societatea funcționează deseori pe prezumția opusă: mai întâi presupunem că cineva încearcă să păcălească sistemul și abia apoi verificăm dacă este adevărat.

De aici începe una dintre marile contradicții românești: vrem instituții moderne, dar le construim pornind de la neîncredere. Fiecare reformă promite simplificare și aproape fiecare sfârșește adăugând încă o verificare, încă o declarație, încă un aviz, încă o procedură care să controleze procedura precedentă. Nu pentru că toate produc valoare, ci pentru că suspiciunea a devenit reflexul implicit.

Iar partea incomodă este că uneori are dreptate.

Neîncrederea românească nu a apărut din nimic. Decenii de reguli prea des negociabile, de excepții devenite obișnuință și de privilegii obținute pe lângă sistem au creat un reflex colectiv.

Statul nu mai proiectează reguli pentru cetățeanul corect, ci bariere împotriva celui incorect. Problema e că, încercând să-l oprească pe cel care abuzează, ajunge să-i trateze pe toți ca potențiali abuzatori.

De aici începe cercul greu de rupt. Fiecare verificare nouă naște frustrare. Frustrarea împinge omul cinstit să caute scurtătura, „să se descurce” pe lângă ghișeu. Iar descurcăreala lui confirmă, în ochii statului, că suspiciunea era întemeiată — deci se mai adaugă o procedură.

Cetățeanul nu are încredere în stat, statul nu are încredere în cetățean, funcționarul nu are încredere în solicitant, iar solicitantul caută metoda prin care să evite funcționarul. Fiecare experiență confirmă prejudecata celuilalt și fiecare confirmare strânge cercul cu încă o tură.

Așa se închide cercul: nu printr-o decizie greșită, ci prin mii de confirmări mici care transformă suspiciunea în regulă.

Un cerc închis. Și păgubos. Pentru că lipsa de încredere costă timp, energie și, mai ales, inițiativă. În timp ce alte societăți discută cum să accelereze decizia, noi încă discutăm cum să verificăm intenția.

Încrederea nu elimină controlul. Îl face mai inteligent.

Explicația comodă ar fi că românii sunt pur și simplu mai puțin corecți decât alții. Este și comodă, și falsă. Niciun popor nu e atât de cinstit încât să nu aibă nevoie de reguli.

Problema nu e un defect național, ci un sistem care a învățat generații întregi că încrederea e riscantă, iar suspiciunea e prudentă. Dar nici cetățeanul nu este doar victimă.

Și aici începe partea greu de acceptat, fiindcă jumătatea aceasta a cercului ne privește direct.

Nu putem cere instituții bazate pe încredere și, în același timp, să-l admirăm pe cel care „s-a descurcat”.

Nu putem cere reguli simple și să căutăm imediat excepția care ni se aplică nouă.

Nu putem cere un stat modern și să păstrăm exact reflexele care au făcut necesar statul birocratic.

Pentru că instituțiile nu apar în afara societății; ele copiază, amplifică și conservă comportamentele dominante.

Statul suspicios nu e o ocupație străină — e oglinda mărită a felului în care ne purtăm unii cu alții.

Societățile performante nu sunt cele în care nimeni nu încearcă să trișeze — așa ceva nu există. Sunt societățile în care sistemul nu e construit pornind de la ideea că toți vor trișa. Diferența e uriașă: unele construiesc reguli pentru excepții; altele construiesc reguli pentru majoritate.

România va face saltul real nu atunci când va mai inventa o procedură împotriva neîncrederii, ci în ziua în care statul va începe să construiască mecanisme care merită încredere — și în care cetățeanul va fi dispus să nu o trădeze.

Una fără cealaltă rămâne tot un cerc. Doar împreună devine un contract.