[analyse_image type=”featured” src=”https://r3media.ro/wp-content/uploads/2026/06/afis-festival-sinaia-2026-e1782827409342.jpghttps://r3media.ro/wp-content/uploads/2026/06/afis-festival-sinaia-2026-e1782827409342.jpg”]
Muzica — sacralitate și divertisment: FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CHITARĂ CLASICĂ SINAIA, 6-12 iulie 2026
Deși orientată spre divertisment și spectacol, fiindcă materialismul, secularizarea și individualismul modern și-au pus amprenta și asupra muzicii, muzica și-a păstrat un caracter polimorf special. E ascultată, de pildă, în sala de concerte într-o atitudine de pasivitate și contemplare comparabilă, aș spune, cu experiența mistică.
Granița dintre experiența religioasă propriu-zisă — muzica e predominantă în adunările de cult — și muzica în sine, dintr-o sală de muzică, dispare de la un punct încolo. Muzica e, într-un fel, un spațiu în care, așa cum ar spune un mare istoric al religiilor, Mircea Eliade, sacrul este sau ar putea fi camuflat. În fond, din tradiția clasică unde artistul, arta lui funcționau ca o curea de transmisie între zei și oameni, a rămas inspirația artistică. Artistul caută inspirația. Or această inspirație e într-o anumită măsură de același fel, te angajează și te consumă în moduri comparabile uneori cu experiența extatică religioasă.
Dacă artistul epocii clasice avea mai multe în comun cu preoții și profeții decât cu laicii sau oamenii obișnuiți, adică el dădea la iveală în muzica, sculptura sau poezia lui o frumusețe de sorginte divină care devine, prin actul artistic, participabilă și colectivă (în general circumscrisă cultului religios, așa cum sunt psalmii biblici), artistul modern nu a abdicat complet de la această misiune.
Pe fond, scopul lui e același, și anume de a oferi prin artă ocazia unei experiențe cu totul separate de cotidian, care are aceeași funcție dintotdeauna de a lumina sau ranforsa domeniul profanului pe coordonate de energie, semnificație și adevăr noi, de a-l ancora, de ce nu, în această lume sau realitate transistorică ce aparține lucrurilor eterne și/ sau zeilor.
În această cheie ar putea fi citit scepticismul marelui Celibidache de a apela la înregistrări. Pentru el, muzica se întâmplă doar în sala de concert. Acest lucru e unic și incomensurabil, pe scurt nu îi poate fi substituit nimic.
Același istoric al religiilor sublinia nu întâmplător că filmul, romanul, muzica sunt pe fond religioase, fiindcă una din obsesiile comune ale omului este timpul. Or toate acestea sunt modalități moderne de a ieși din și de a depăși timpul sau teroarea istoriei, o deprindere pe fond perfect religioasă care caută să se ancoreze într-un timp, din foarte multe puncte de vedere, comparabil cu timpul ideal și etern al omului arhaic, acel in illo tempore.
Religia oferea omului arhaic prin ritual, mit, simbol, mister sau transă (celor special pregătiți), într-o eternă reîntoarcere, ocazia de a trăi și/ sau reașeza întreaga ordine profană pe bazele ei eterne fondatoare, adică în real sau în ființă.
Muzica și-a păstrat într-un fel această fibră specială, sacră. Modernul, preocupat într-o măsură incomparabil mai mare decât oricare din înaintașii lui de calitatea timpului și a vieții personale, pe care le vrea mai intense și bogate în senzații, obligând muzica să se dezvolte pe o direcție care ține de spectacol și divertisment sau leissure time, nu a pierdut complet fibra sacră a muzicii. Experiența din sala de concert continuă să fie comparabilă cu experiența mistică în foarte multe privințe.
E inutil să arăt ceva atât de banal azi, și anume că muzica e aproape la fel de veche ca omul. Creatorii de instrumente îi găsim menționați, de pildă, în Facerea 4, 21, ca descendenți la a treia sau a patra generație din Cain, și că dacă muzica a fost utilizată într-o mulțime de aspecte ale afacerilor umane, de pildă la nunți, înmormântări, diferite sărbători și momente ale anului, la vânătoare sau război, în schimb contextul principal în care s-a dezvoltat a fost cel al cultului religios (oficial), adică, dacă vreți, ca doxologie.
În mod egal, chitara sau instrumentul cu corzi e unul din cele mai vechi instrumente. Nu e cazul să insistăm, câteva citate sunt suficiente, de pildă: “Fratele lui se numea Iubal; acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi.” (Facerea 4, 21).
Alte pasaje: „Lăudaţi-L pe El în timpane şi în horă; lăudaţi-L pe El în strune şi organe” (Ps. 150, 4); “Iar David şi toţi fiii lui Israel cântau înaintea Domnului din tot felul de instrumente muzicale de lemn de chiparos, din harpe, din psaltire, din timpane, din fluiere şi din chimvale.” (2 Regi 6, 5); “Şi a făcut regele din acest lemn roşu balustrade pentru templul Domnului şi pentru casa regelui şi de asemenea chitare şi harpe pentru cântăreţi. Niciodată nu I s-a adus lui atâta lemn roşu, nici nu s-a mai văzut până în ziua de azi.” (3 Regi, 10, 12) șamd.
Festivalul Internațional de Chitară Clasică (supranumit și Perla Carpaților) debutează în anii ’80 ca o noutate oarecum stranie, fiindcă chitara era utilizată la noi în orchestre ca instrument de acompaniament mai degrabă decât solistic. Festivalul din acest motiv a venit ca o noutate care ne obliga să ne ridicăm la un nou nivel.
Nu e o întâmplare că lipsesc compozițiile pentru chitară din repertoriul românesc. Artiștii români au apelat la compozițiile și transcripțiile artiștilor străini.
Cu toate astea, artiștii români nu lipsesc, adică de la câștigătorul primei ediții istorice a festivalului, Liviu Georgescu, și pionieri ai genului precum Eduard Pamfil până la Cătălin Ștefănescu-Pătrașcu, Tudor Niculescu-Mizil, Maxim Belciug, Stan Zamfirescu, Ionuț Zamfirescu sau Mircea Gogoncea, scena românească a numărat artiști valoroși și apreciați. Scena Festivalului din Sinaia a constituit un bun prilej de a se afirma și de a se face cunoscuți.
Pe scena festivalului de-a lungul timpului au urcat vedete din toată lumea. Câteva nume precum Carlo Marchione (Italia), Marcin Dylla (Polonia), Zoran Dukić (Croația), Duo Melis (internațional format din Susana Prieto și Alexis Muzurakis) sau Thanos Mitsalas (Grecia) au fost cap de afiș și au constituit adevărata brățară artistică a festivalului.
Structura festivalului este standard, grupată pe trei secțiuni: secțiune de concurs internațional de chitară clasică, o secțiune masterclass și o secțiune de recitaluri. Prima secțiune e organizată pe vârste și reprezintă o ocazie excelentă pentru tinerii artiști de a se afirma. Juriul și premiile fac din acest festival un eveniment extrem de râvnit.
A doua secțiune oferă ocazia studenților de a lucra direct cu artiști și profesori internaționali.
Iar a treia secțiune de recitaluri se desfășoară în locuri publice deschise publicului larg precum Cazinoul Sinaia și castelul Peleș sau Pelișor.
Festivalul Internațional de Chitară Clasică Sinaia nu este doar o serie de concerte, ci o tabără de creație și excelență.
La împlinirea a 40 de ani de existență (în 2023), festivalul a trecut printr-un proces de revitalizare, fiind preluat și organizat de Asociația Popa Soare https://www.facebook.com/share/1D92ZdG1fa/. Evenimentul continuă să își păstreze spiritul academic, dar cu o viziune modernă și o vizibilitate crescută.
CITEȘTE MAI MULT
Articole RELAȚIONATE
Deși orientată spre divertisment și spectacol, fiindcă materialismul, secularizarea și individualismul modern și-au pus amprenta și asupra muzicii, muzica și-a păstrat un caracter polimorf special. E ascultată, de pildă, în sala de concerte într-o atitudine de pasivitate și contemplare comparabilă, aș spune, cu experiența mistică.
Granița dintre experiența religioasă propriu-zisă — muzica e predominantă în adunările de cult — și muzica în sine, dintr-o sală de muzică, dispare de la un punct încolo. Muzica e, într-un fel, un spațiu în care, așa cum ar spune un mare istoric al religiilor, Mircea Eliade, sacrul este sau ar putea fi camuflat. În fond, din tradiția clasică unde artistul, arta lui funcționau ca o curea de transmisie între zei și oameni, a rămas inspirația artistică. Artistul caută inspirația. Or această inspirație e într-o anumită măsură de același fel, te angajează și te consumă în moduri comparabile uneori cu experiența extatică religioasă.
Dacă artistul epocii clasice avea mai multe în comun cu preoții și profeții decât cu laicii sau oamenii obișnuiți, adică el dădea la iveală în muzica, sculptura sau poezia lui o frumusețe de sorginte divină care devine, prin actul artistic, participabilă și colectivă (în general circumscrisă cultului religios, așa cum sunt psalmii biblici), artistul modern nu a abdicat complet de la această misiune.
Pe fond, scopul lui e același, și anume de a oferi prin artă ocazia unei experiențe cu totul separate de cotidian, care are aceeași funcție dintotdeauna de a lumina sau ranforsa domeniul profanului pe coordonate de energie, semnificație și adevăr noi, de a-l ancora, de ce nu, în această lume sau realitate transistorică ce aparține lucrurilor eterne și/ sau zeilor.
În această cheie ar putea fi citit scepticismul marelui Celibidache de a apela la înregistrări. Pentru el, muzica se întâmplă doar în sala de concert. Acest lucru e unic și incomensurabil, pe scurt nu îi poate fi substituit nimic.
Același istoric al religiilor sublinia nu întâmplător că filmul, romanul, muzica sunt pe fond religioase, fiindcă una din obsesiile comune ale omului este timpul. Or toate acestea sunt modalități moderne de a ieși din și de a depăși timpul sau teroarea istoriei, o deprindere pe fond perfect religioasă care caută să se ancoreze într-un timp, din foarte multe puncte de vedere, comparabil cu timpul ideal și etern al omului arhaic, acel in illo tempore.
Religia oferea omului arhaic prin ritual, mit, simbol, mister sau transă (celor special pregătiți), într-o eternă reîntoarcere, ocazia de a trăi și/ sau reașeza întreaga ordine profană pe bazele ei eterne fondatoare, adică în real sau în ființă.
Muzica și-a păstrat într-un fel această fibră specială, sacră. Modernul, preocupat într-o măsură incomparabil mai mare decât oricare din înaintașii lui de calitatea timpului și a vieții personale, pe care le vrea mai intense și bogate în senzații, obligând muzica să se dezvolte pe o direcție care ține de spectacol și divertisment sau leissure time, nu a pierdut complet fibra sacră a muzicii. Experiența din sala de concert continuă să fie comparabilă cu experiența mistică în foarte multe privințe.
E inutil să arăt ceva atât de banal azi, și anume că muzica e aproape la fel de veche ca omul. Creatorii de instrumente îi găsim menționați, de pildă, în Facerea 4, 21, ca descendenți la a treia sau a patra generație din Cain, și că dacă muzica a fost utilizată într-o mulțime de aspecte ale afacerilor umane, de pildă la nunți, înmormântări, diferite sărbători și momente ale anului, la vânătoare sau război, în schimb contextul principal în care s-a dezvoltat a fost cel al cultului religios (oficial), adică, dacă vreți, ca doxologie.
În mod egal, chitara sau instrumentul cu corzi e unul din cele mai vechi instrumente. Nu e cazul să insistăm, câteva citate sunt suficiente, de pildă: “Fratele lui se numea Iubal; acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi.” (Facerea 4, 21).
Alte pasaje: „Lăudaţi-L pe El în timpane şi în horă; lăudaţi-L pe El în strune şi organe” (Ps. 150, 4); “Iar David şi toţi fiii lui Israel cântau înaintea Domnului din tot felul de instrumente muzicale de lemn de chiparos, din harpe, din psaltire, din timpane, din fluiere şi din chimvale.” (2 Regi 6, 5); “Şi a făcut regele din acest lemn roşu balustrade pentru templul Domnului şi pentru casa regelui şi de asemenea chitare şi harpe pentru cântăreţi. Niciodată nu I s-a adus lui atâta lemn roşu, nici nu s-a mai văzut până în ziua de azi.” (3 Regi, 10, 12) șamd.
Festivalul Internațional de Chitară Clasică (supranumit și Perla Carpaților) debutează în anii ’80 ca o noutate oarecum stranie, fiindcă chitara era utilizată la noi în orchestre ca instrument de acompaniament mai degrabă decât solistic. Festivalul din acest motiv a venit ca o noutate care ne obliga să ne ridicăm la un nou nivel.
Nu e o întâmplare că lipsesc compozițiile pentru chitară din repertoriul românesc. Artiștii români au apelat la compozițiile și transcripțiile artiștilor străini.
Cu toate astea, artiștii români nu lipsesc, adică de la câștigătorul primei ediții istorice a festivalului, Liviu Georgescu, și pionieri ai genului precum Eduard Pamfil până la Cătălin Ștefănescu-Pătrașcu, Tudor Niculescu-Mizil, Maxim Belciug, Stan Zamfirescu, Ionuț Zamfirescu sau Mircea Gogoncea, scena românească a numărat artiști valoroși și apreciați. Scena Festivalului din Sinaia a constituit un bun prilej de a se afirma și de a se face cunoscuți.
Pe scena festivalului de-a lungul timpului au urcat vedete din toată lumea. Câteva nume precum Carlo Marchione (Italia), Marcin Dylla (Polonia), Zoran Dukić (Croația), Duo Melis (internațional format din Susana Prieto și Alexis Muzurakis) sau Thanos Mitsalas (Grecia) au fost cap de afiș și au constituit adevărata brățară artistică a festivalului.
Structura festivalului este standard, grupată pe trei secțiuni: secțiune de concurs internațional de chitară clasică, o secțiune masterclass și o secțiune de recitaluri. Prima secțiune e organizată pe vârste și reprezintă o ocazie excelentă pentru tinerii artiști de a se afirma. Juriul și premiile fac din acest festival un eveniment extrem de râvnit.
A doua secțiune oferă ocazia studenților de a lucra direct cu artiști și profesori internaționali.
Iar a treia secțiune de recitaluri se desfășoară în locuri publice deschise publicului larg precum Cazinoul Sinaia și castelul Peleș sau Pelișor.
Festivalul Internațional de Chitară Clasică Sinaia nu este doar o serie de concerte, ci o tabără de creație și excelență.
La împlinirea a 40 de ani de existență (în 2023), festivalul a trecut printr-un proces de revitalizare, fiind preluat și organizat de Asociația Popa Soare https://www.facebook.com/share/1D92ZdG1fa/. Evenimentul continuă să își păstreze spiritul academic, dar cu o viziune modernă și o vizibilitate crescută.
[analyse_source url=”https://r3media.ro/muzica-sacralitate-si-divertisment-festivalul-international-de-chitara-clasica-sinaia-6-12-iulie-2026/”]