Suveranitatea și independența României, condiționate de ruși și germani. Ce au impus Marile Puteri

Acum 148 de ani, Marile Puteri recunoșteau independența de stat a României. Din acel moment, țara noastră putea fi considerată un stat liber și suveran. Recunoașterea independenței a fost însă condiționată, în special de Rusia și Germania, iar românii au fost obligați să îndeplinească o serie de cerințe.

România și-a obținut independența de stat pe câmpul de luptă, în timpul Războiului Ruso-Turc din 1877-1878. Cu toate acestea, independența trebuia recunoscută pe plan internațional pentru ca statul român să dobândească deplină legitimitate și să fie considerat suveran. În acest context, România s-a aflat la discreția Marilor Puteri, așa cum s-a întâmplat adesea în istoria sa modernă. În special, Rusia și Germania au impus condiții stricte pentru recunoașterea independenței. Astfel, România a fost obligată să își modifice legislația și să accepte un schimb de teritorii impus de marile puteri.

O independență câștigată pe câmpul de luptă

Până în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, România, sau mai exact Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, era un stat vasal al Imperiului Otoman. În această calitate, plătea tribut și avea o serie de alte obligații față de Înalta Poartă.

La rândul său, Imperiul Otoman devenise un uriaș cu „picioare de lut”, supranumit de diplomația europeană „omul bolnav al Europei”. Supraviețuirea sa era susținută mai ales de interesele Marilor Puteri. Marea Britanie urmărea să-și protejeze rutele comerciale și accesul spre Orient, în timp ce Germania și Franța vedeau în Imperiul Otoman o contrapondere necesară în fața expansiunii tot mai accentuate a Rusiei în Balcani și în regiunea Mării Negre.

În ciuda acestui sprijin diplomatic, viitorul Înaltei Porți era sumbru. Incapabil să țină pasul cu transformările politice și economice ale epocii, măcinat de crize interne și de mișcări separatiste, Imperiul Otoman își pierdea treptat puterea. În Balcani, afirmarea naționalismului a alimentat revolte și mișcări de eliberare în rândul popoarelor aflate sub stăpânirea otomană.

Imperiul Țarist a profitat de această situație, prezentându-se drept protector al creștinilor ortodocși din Balcani. Dincolo de argumentele religioase, obiectivul principal al Rusiei era extinderea influenței sale politice și teritoriale în detrimentul Imperiului Otoman, precum și obținerea controlului asupra strâmtorilor și consolidarea poziției sale în sud-estul Europei.

După Războiul Crimeei, în care Rusia a fost înfrântă de coaliția Marilor Puteri europene, venită în sprijinul Imperiului Otoman, țarul căuta o nouă ocazie de a relua ofensiva împotriva Înaltei Porți. Prilejul a apărut odată cu revoltele antiotomane izbucnite în Bosnia și Bulgaria, în 1876.

În aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman și a început pregătirile pentru campania din Balcani. România, condusă de Carol I, prinț de origine prusacă și promotor al unui amplu program de modernizare a statului, a văzut în acest conflict șansa de a-și câștiga independența.

Inițial, rușii nu au dorit participarea armatei române la operațiunile militare. Motivele acestei atitudini au fost diverse, însă este evident că Sankt Petersburgul urmărea să păstreze controlul asupra campaniei și asupra viitoarelor negocieri de pace. Cele două state au încheiat doar o convenție prin care România permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul său pentru a ajunge la Dunăre și, de acolo, în Bulgaria.

Situația s-a schimbat însă după ce armata rusă s-a lovit de rezistența puternică a trupelor otomane, în special la Plevna. Confruntați cu dificultăți neașteptate și cu pierderi însemnate, rușii au cerut sprijinul armatei române, care a intrat în luptă și a avut un rol decisiv în desfășurarea campaniei.

Acesta era momentul așteptat de o națiune întreagă. De altfel, România intrase deja în stare de război cu Imperiul Otoman. La 29 și 30 aprilie 1877, Adunarea Deputaților și Senatul au adoptat moțiuni prin care constatau existența stării de război dintre cele două state.

La 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Parlamentului, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României prin celebrul discurs rostit în fața deputaților. A doua zi, la 10 mai, principele Carol I a sancționat Declarația de independență. Printre primele măsuri adoptate de autoritățile române s-au numărat instituirea primei decorații naționale, „Steaua României”, și încetarea plății tributului către Înalta Poartă, fondurile respective fiind transferate Ministerului de Război.

După apelul lansat de comandamentul rus, armata română a trecut Dunărea și a intrat în campania din Balcani. Militarii români s-au remarcat în luptele de la Grivița, Plevna și Smârdan, contribuind decisiv la înfrângerea forțelor otomane. Independența României a fost astfel câștigată, în fapt, pe câmpul de luptă.

România independentă și nu prea. Rușii la pândă

Deși România își proclamase independența și o câștigase pe câmpul de luptă, recunoașterea ei pe plan internațional era esențială. În lipsa acceptării de către Marile Puteri, independența rămânea doar un act politic intern, fără efecte juridice în relațiile dintre state. Fără această recunoaștere, România nu era considerată pe deplin un stat suveran, nu putea participa de la egal la egal la viața diplomatică europeană și risca ca statutul său să fie contestat.

Atitudinea Marilor Puteri confirma această realitate. Imperiul Otoman a refuzat să recunoască declarația de independență, iar Austro-Ungaria, Franța și Germania au privit cu rezerve noua situație. În același timp, Rusia urmărea propriile interese în regiune și exercita presiuni asupra autorităților române.

După încheierea campaniei din 1877-1878, trupele ruse s-au retras din Balcani pe teritoriul României. O parte dintre acestea nu și-au continuat imediat drumul spre casă, ci au rămas staționate în mai multe zone ale țării, alimentând temerile privind intențiile reale ale Imperiului Țarist.

Tot atunci au apărut numeroase rapoarte privind activitatea de propagandă desfășurată de militarii ruși în rândul populației. Potrivit unui document trimis Ministerului de Interne, „Soldații Diviziei a XI-a ruse răspândesc zvonul că acum România nu mai este un stat independent, ci s-a încorporat cu Rusia și chiar Carol I a fugit din țară, fiind înlocuit de Marele Duce Nicolae”.

Un alt raport consemna că militarii ruși le spuneau țăranilor că „au venit în țară numai din dorința de a ameliora soarta țăranilor și că pentru aceasta vor ocupa Bucureștii, vor dezarma Armata Română, vor ucide proprietarii și le vor lua pământurile pentru a le împărți sătenilor, care să le cultive, și va face ca dijma să fie redusă numai la una din zece”.

Gravitatea situației reiese și din procesul-verbal al ședinței Consiliului de Miniștri din 6 aprilie 1878, în care Guvernul lua act de ocuparea unei părți a teritoriului României de către trupele ruse.

În aceste împrejurări, autoritățile române au declanșat o amplă ofensivă diplomatică, încercând să obțină sprijinul Marilor Puteri pentru recunoașterea independenței și pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul țării. Marea Britanie, interesată să limiteze expansiunea Rusiei și să mențină echilibrul de putere în sud-estul Europei, a exercitat presiuni diplomatice asupra Sankt Petersburgului.

Abia în 1879, la aproape un an după încheierea războiului, ultimele trupe ruse s-au retras de pe teritoriul României. Situația era cu atât mai delicată cu cât independența statului român nu fusese încă recunoscută pe plan internațional. Din punctul de vedere al dreptului internațional, statutul României rămânea încă neclar, ceea ce o făcea vulnerabilă în fața presiunilor și intervențiilor marilor puteri.

În acest context, Bucureștiul și-a orientat politica externă către Germania și Austro-Ungaria. Alegerea era firească atât din rațiuni geopolitice, cât și datorită legăturilor dinastice ale principelui, devenit ulterior regele Carol I, cu lumea germană. Autoritățile române urmăreau astfel să obțină garanții de securitate și sprijin diplomatic pentru recunoașterea definitivă a independenței.

O independență condiționată, România obligată la schimburi teritoriale

Războiul ruso-turc din 1877-1878 s-a încheiat, din punct de vedere diplomatic, prin Congresul de la Berlin, desfășurat între 13 iunie și 13 iulie 1878, în urma căruia a fost semnat Tratatul de la Berlin. Pentru România, acesta era momentul decisiv în care putea obține recunoașterea internațională a independenței.

România, de la victimă sigură la stat independent. Cum a început războiul cu “bolnavul Europei”. Cine i-a salvat pe români de planurile rușilor

La Congres au participat reprezentanții celor șapte mari puteri europene: Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Marea Britanie, Franța, Italia și Imperiul Otoman. Deși toate aveau interese importante în regiune, influența lor nu era egală. Franța își revenea cu dificultate după înfrângerea suferită în războiul franco-prusac din 1870-1871, iar Imperiul Otoman ieșise grav slăbit din conflictul cu Rusia.

Rolul decisiv în desfășurarea negocierilor l-a avut însă Germania. După unificarea din 1871 și victoria asupra Franței, Imperiul German devenise principala putere continentală a Europei. Cancelarul Otto von Bismarck, gazda Congresului de la Berlin, a condus negocierile și a avut o influență majoră asupra hotărârilor adoptate, prezentându-se drept un „intermediar onest”, chiar dacă politica sa urmărea, înainte de toate, interesele Germaniei și menținerea echilibrului european.

În acest context, România și-a apropiat Germania și Austro-Ungaria, sperând că cele două puteri îi vor susține cauza la Congresul de la Berlin. Tratatul semnat la finalul lucrărilor a consfințit recunoașterea internațională a independenței României, Serbiei și Muntenegrului. Delegații marilor puteri cunoșteau contribuția decisivă a armatei române în războiul din 1877-1878 și faptul că independența fusese câștigată pe câmpul de luptă.

Recunoașterea independenței României nu a fost însă necondiționată. Rusia a impus cedarea celor trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, teritorii redobândite de Moldova în urma Tratatului de la Paris din 1856. În schimb, România primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Pentru Rusia, recuperarea sudului Basarabiei avea o importanță strategică și economică majoră. Cele trei județe îi ofereau din nou acces direct la brațul Chilia și la gurile Dunării, una dintre cele mai importante artere comerciale ale Europei. Controlul acestei regiuni permitea supravegherea traficului fluvial și maritim și consolida poziția Imperiului Țarist în zona Mării Negre.

Din punct de vedere militar, stăpânirea sudului Basarabiei reprezenta un punct de sprijin pentru proiectarea influenței ruse în Balcani și în direcția strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Totodată, recuperarea teritoriului a avut și o puternică semnificație politică. Prin Tratatul de la Paris din 1856, încheiat după Războiul Crimeii, Rusia fusese obligată să cedeze sudul Basarabiei Moldovei tocmai pentru a-i limita accesul la Dunăre și posibilitățile de expansiune spre Balcani și Imperiul Otoman. Anularea acestei prevederi la Congresul de la Berlin a reprezentat o revanșă diplomatică pentru Imperiul Țarist și o reafirmare a influenței sale în regiune.

La rândul lor, Germania și celelalte mari puteri au condiționat recunoașterea independenței de modificarea Constituției României, în special prin eliminarea restricțiilor privind acordarea cetățeniei pe criterii religioase, prevedere care îi viza în principal pe evrei. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin obliga statul român să acorde drepturi civile și politice fără deosebire de religie, una dintre cele mai importante condiții impuse pentru recunoașterea deplină a independenței.

În schimbul sudului Basarabiei, România primea Dobrogea, teritoriu aflat până atunci sub stăpânirea Imperiului Otoman și atribuit statului român prin Tratatul de la Berlin. Pentru o mare parte a clasei politice românești, schimbul era însă dezavantajos. Deși Dobrogea oferea României ieșire la Marea Neagră și avea o suprafață mai mare decât cele trei județe basarabene, era considerată un teritoriu dificil de integrat din punct de vedere administrativ, economic și etnic. În plus, contemporanii o priveau drept o provincie mai puțin dezvoltată decât sudul Basarabiei.

Criticile nu au întârziat să apară. Ziarul conservator „Presa” scria că „Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă”, exprimând astfel percepțiile și prejudecățile unei părți a opiniei publice din epocă.

Și Mihai Eminescu a criticat schimbul de teritorii în articolele publicate în ziarul „Timpul”, considerând că România era constrânsă să accepte condițiile impuse de Rusia. O parte a conservatorilor a mers până la a cere abdicarea lui Carol I în cazul în care acesta ar fi consimțit la cedarea sudului Basarabiei. Ei invocau încălcarea Convenției româno-ruse din aprilie 1877, prin care Rusia garantase integritatea teritorială a României în schimbul dreptului de trecere a trupelor sale pe teritoriul românesc.

În realitate, România avea foarte puține posibilități de a se opune. Rusia nu era dispusă să renunțe la recuperarea sudului Basarabiei, iar armata țaristă se afla încă pe teritoriul românesc. În aceste condiții, Carol I și Guvernul au acceptat hotărârile Congresului de la Berlin, iar schimbul de teritorii a devenit efectiv.

România obligată să-și modifice Constituția

Recunoașterea independenței României nu a fost condiționată doar de schimbul de teritorii cu Rusia, ci și de modificarea Constituției din 1866. De această dată, presiunile veneau în special din partea Germaniei și a celorlalte mari puteri occidentale, care cereau eliminarea restricțiilor religioase privind acordarea cetățeniei române.

Cel mai important test dat de armata română în istoria modernă. Între sângele vărsat de țăranii din prima linie și planurile mârșave ale rușilor

Discuțiile vizau în primul rând articolul 7 din Constituție. Acesta prevedea că „însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”. În consecință, evreii, fiind considerați necreștini, nu puteau obține împământenirea și, implicit, cetățenia română.

La rândul său, articolul 8 stabilea că „Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice”. În lipsa cetățeniei, persoanele vizate nu puteau beneficia de drepturi politice și aveau acces limitat la unele drepturi civile.

Marile Puteri au făcut din modificarea acestor prevederi una dintre condițiile esențiale pentru recunoașterea independenței României. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin obliga statul român să elimine discriminarea bazată pe religie în acordarea cetățeniei și să garanteze egalitatea drepturilor civile și politice, indiferent de confesiune.

Scopul modificării Constituției era eliminarea criteriului religios din legislația privind acordarea cetățeniei române. Măsura îi viza în primul rând pe evreii stabiliți în România, mulți dintre ei implicați în activități comerciale și meșteșugărești, care nu puteau obține împământenirea din cauza prevederilor Constituției din 1866.

Presiunile în această direcție nu erau însă o noutate. Încă din anii 1860 și 1870, organizațiile evreiești și unele guverne occidentale solicitaseră României să acorde drepturi civile și politice fără discriminare religioasă. „În anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, pe plan european s-a produs o anumită evoluţie, în sensul acordării de drepturi politice (cetăţeneşti) pentru evrei. Acest fapt s-a reflectat în unele documente internaţionale, care au vizat şi România. În octombrie 1872 a avut loc la Bruxelles prima Conferinţă internaţională evreiască, la care s-a cerut acordarea drepturilor civile şi politice pentru evreii din România”, arăta istoricul Ioan Scurtu într-un studiu publicat pe site-ul său.

La rândul său, Carol I privea cu rezerve imigrația evreiască, amplificată după valurile de refugiați veniți din Imperiul Rus în urma persecuțiilor și pogromurilor. „Domnitorul aprecia că imigraţia a căpătat caracterul «unei adevărate invazii», astfel că elementul străin apăsa greu asupra dezvoltării comerţului şi industriei naţionale, iar acest fapt a impus anumite restricţii legislative. Presiunile Marilor Puteri asupra României au fost extrem de puternice, mai ales din partea Germaniei, astfel că oamenii politici români au decis să dea curs favorabil obligaţiei asumate prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin”, scria Ioan Scurtu.

În același timp, Carol I a ținut să precizeze că „naţiunea română nu a fost niciodată şi nu este nici astăzi animată de spirit de intoleranţă”. În cele din urmă, autoritățile române au modificat Constituția, însă au introdus o procedură de naturalizare individuală, nu acordarea automată a cetățeniei tuturor evreilor, ceea ce a făcut ca aplicarea noilor prevederi să fie lentă și restrictivă.

Istoricul Florin Constantiniu rezuma astfel dilema momentului: „România devenise independentă, dar prețul plătit apărea ca fiind prea ridicat: nu pe câmpul de luptă (deși hecatombele de la Plevna nu puteau fi uitate), ci la masa verde a păcii, unde marile puteri nu arătaseră nici simpatie, nici înțelegere față de doleanțele românești. Mai mult, un act internațional, convenția româno-rusă din 4/16 aprilie 1877, considerat a garanta integritatea teritorială a țării, se dovedise inoperant. România era, în principiu, independentă, dar marile puteri ceruseră modificarea Constituției (în cazul împământenirii evreilor). Era independența reală?”.