Există o categorie profesională în România care pare să fi rezolvat imposibilul: poate produce consecințe fără să le suporte.

Medicul răspunde pentru diagnostic. Inginerul răspunde pentru construcție. Antreprenorul răspunde pentru faliment. Profesorul răspunde pentru rezultatele elevilor.

Politicianul? Politicianul explică.

Explică moștenirea grea. Explică situația internațională. Explică de ce lucrurile care ieri erau promisiuni electorale au devenit astăzi imposibilități bugetare.

Crizele au acest defect neplăcut: scot adevărul la suprafață. Când economia crește, când banii circulă, când împrumuturile sunt ușor de obținut, aproape orice guvernare poate părea competentă. Problemele se acoperă. Reformele se amână. Deciziile dificile se împing spre viitor.

Doar că viitorul are prostul obicei să vină. Și vine cu factură.

Astăzi România discută despre deficit, datorie, reduceri de cheltuieli, taxe, reforme dureroase. Se vorbește despre necesitatea responsabilității. Corect.

Chiar acum vedem din nou tentația unei formule politice cunoscute: susținerea puterii fără asumarea completă a guvernării. Să fii suficient de aproape pentru a influența decizia, dar suficient de departe pentru a evita consecința.

Dar există o întrebare care dispare prea repede: Unde era responsabilitatea când s-au creat problemele care acum trebuie rezolvate? Deficitul nu a apărut într-o noapte. Datoria nu a intrat singură pe ușă. Cheltuielile publice nu s-au votat singure. Instituțiile nu s-au umflat singure.

În spatele fiecărei cifre a existat o decizie. O ședință. Un vot. O semnătură. Un om.

Și totuși, când vine momentul consecințelor, autorii dispar discret.

Rămâne „situația”. Rămâne „contextul”. Rămâne „necesitatea”.

Există o ironie greu de ignorat: de multe ori, cei care cer astăzi sacrificii sunt aceiași care ieri explicau de ce sacrificiile nu sunt necesare. Reformele amânate ani de zile devin brusc urgente atunci când nota de plată nu mai poate fi ascunsă.

În politica românească s-a instalat o regulă comodă: succesul are întotdeauna autor, eșecul aparține tuturor.

Când se inaugurează ceva, auzim: „am realizat”. Când apare nota de plată, auzim: „s-a ajuns aici”.

Cine a ajuns? Cum a ajuns? Cine conducea? Cine a decis? Democrația nu cere politicieni care nu greșesc. Așa ceva nu există.

Cere politicieni care înțeleg că funcția publică nu este doar dreptul de a decide. Este obligația de a rămâne lângă efectele propriilor decizii.

Pentru că puterea fără responsabilitate devine doar administrarea temporară a unor consecințe pe care le vor plăti alții. Dar nici cetățeanul nu este complet exterior acestui mecanism.

Am acceptat prea mult timp să judecăm promisiunea înainte de alegeri și să uităm consecința după. Am premiat intențiile și am uitat rezultatele. Iar politica a învățat repede lecția.

Adevărata criză nu începe atunci când lipsesc banii. Începe atunci când dispare legătura dintre decizie și răspundere.

O țară poate repara un deficit. Poate corecta o politică greșită. Poate schimba o strategie care nu funcționează. Dar mult mai greu poate repara o cultură politică în care nimeni nu mai este autorul propriilor decizii.

România nu suferă doar din cauza greșelilor făcute. Toate țările greșesc. România suferă pentru că prea multe greșeli au rămas orfane.

Fără autor. Fără semnătură. Fără consecință.

Iar o funcție publică fără consecințe nu mai este responsabilitate.

Este doar privilegiul temporar de a decide viața altora.