Recitaluri camerale dedicate creațiilor compozitorilor Robert Schumann și Franz Schubert

În 7 și 8 iunie 2026, în sala Orpheum a Facultății de Muzică și Teatru, am avut ocazia de a asista, în cadrul Festivalului de Muzică de Cameră — ajuns la ediția cu numărul XXI și păstorit de facultatea pomenită anterior — la două recitaluri camerale: primul, dedicat creației schumanniene, al doilea, celei schubertiene, ambele desfășurate sub îndrumarea artistică a pianistului Matei Rogoz.

Programul primei seri muzicale a fost unul ieșit din comun de vast. Văzând afișul, mărturisesc că am rămas uimită… Atâta Schumann?! Și ce Schumann! Nu cred că am mai văzut vreodată, pe vreun afiș de concert, propusă integrala Sonatelor schumanniene pentru vioară și pian! Și asta abia în partea a doua a concertului.

Seara a început cu un întreg ciclu de lieduri, op. 42, intitulat „Frauenliebe und Leben”. Interprete au fost mezzosoprana Casiana Nanu, pe care inițial am descoperit-o ca pianistă, și pianista Oana Palconi. Melancolia din vocea solistei a părut a fi într-un foarte bun acord cu spiritul compozitorului german, ea fiind susținută foarte convingător de către Oana Palconi. Cele opt lieduri au răsunat foarte expresiv în interpretarea celor două muziciene. Recitalul a continuat cu cel de-al treilea trio — pentru pian, vioară și violoncel —, op. 110, în sol minor, al lui Schumann. Ineditul acestei versiuni a constat, într-o primă instanță, în formula ansamblului, în cadrul căruia, după cum se putea observa și pe afișul concertului, știma de violoncel a fost interpretată de fagot. Mărturisesc că, deși eram deja familiarizată cu această formulă camerală din anii trecuți, eram curioasă să aud cum va răsuna această capodoperă interpretată de acest ansamblu, altminteri deloc anodin. Această minunată lucrare, după toate aparențele foarte dificilă, a răsunat excepțional în interpretarea trioului compus din Roland Ristin (pian), Andrea Petran (vioară) și Radu Sinitean (fagot). Tot ce au realizat cei trei muzicieni în interpretarea lor a fost un real și autentic act artistic. Foarte greu de remarcat unul dintre cei trei. Dacă lucrarea are reputația de a fi foarte dificilă, cei trei nu au lăsat nicio secundă să se audă acest lucru. Acest trio, deja rutinat și, poate în consecință, foarte versatil din punct de vedere stilistic, este de urmărit în continuare.

În a doua parte a seratei am asistat la un adevărat tur de forță: cele trei sonate pentru vioară și pian ale lui Schumann. Prima dintre ele, op. 105, în la minor, a fost interpretată de violonista Sara Busuioc și de pianista Oana Palconi. Extrem de multă energie, întotdeauna justă în raport cu spiritul lucrării, au reușit să degaje cele două interprete. Febrilitatea intuitivă a Sarei Busuioc — remarcată și anul trecut — s-a îmbinat remarcabil cu temperamentul și virtuozitatea Oanei Palconi. Dificultățile, atât cele de natură instrumentală, cât și cele stilistice, notorii, altminteri, pentru această sonată, au fost, practic, ignorate de cele două interprete, ele nepărând a face vreun efort în redarea acestei partituri. Totul a fost de un firesc și un aplomb pe alocuri dezarmante.

Seara s-a încheiat cu un adevărat maraton al violonistei Paula Gherasim, care ne-a interpretat, în compania a doi pianiști diferiți, sonatele nr. 2, op. 121, în re minor — cu Ioan Mihăilescu și nr. 3 WoO (fără număr de opus), în la minor — cu Peter Tradnik. În ambele sonate s-a remarcat o colaborare excepțională între muzicieni. Cei doi pianiști, ambii artiști (în adevăratul sens al cuvântului), păreau făcuți pentru partitura pe care o interpretau. Însă sunt convinsă că același lucru ar fi fost la fel de adevărat dacă ar fi inversat sonatele între ei. Violonista a dat dovadă de o reală măiestrie în interpretarea lucrărilor schumanniene, ea trecând audiența, împreună cu cei doi pianiști, prin toate stările.

Muzica lui Schumann propune, în genere, o multitudine de stări de spirit, uneori contradictorii unele în raport cu celelalte. Această stilistică schumanniană a fost atât de solid însușită de către Paula Gherasim și de partenerii ei, Ioan Mihăilescu și Peter Tradnik, încât interpretarea lor părea, în mod cvasi-perpetuu, a fi rodul unei intuiții aproape desăvârșite. Cât de reconfortant este pentru un public să audă lucrări atât de dificile, din toate punctele de vedere, redate cu atât de mult firesc! Un bravo suplimentar muzicienilor pentru includerea celei de-a treia sonate pentru vioară și pian în repertoriul acestui concert, deoarece, deși genială, este arareori abordată și, în consecință, auzită.

Recitalul cameral din data de 8 iunie, dedicat creației lui Franz Schubert, a fost de proporții mai reduse, însă și acesta foarte complex din punct de vedere al repertoriului.

Seara a debutat cu lucrarea intitulată Notturno, D. 897, în Mi bemol Major, pentru pian, vioară și violoncel, interpretată de trioul pe care îl ascultasem și în seara precedentă, cel compus din Roland Ristin, Andrea Petran și Radu Sinitean. Și aici, bineînțeles, știma dedicată violoncelului a fost redată de fagot. Cum era de prevăzut, și în interpretarea acestei lucrări, de proporții reduse, cei trei muzicieni au dat dovadă de o reală maturitate artistică. De altfel, nici nu putea fi altfel, ei făcându-se remarcați de anul trecut cu interpretarea unei lucrări camerale schubertiene. Recitalul a continuat cu o selecție de cinci lieduri (cum putea lipsi acest gen dintr-o seară dedicată creației schubertiene!), interpretate de basul Gelu Dobrea, susținut de Matei Rogoz. S-a remarcat o foarte bună colaborare între cei doi. Vocea solistului, deși el își dedică timpul preponderent operei, pare a fi făcută pentru acest gen. Timbrul său cald și, atunci când muzica o cere, puternic, pare a fi într-o splendidă simbioză cu spiritul schubertian. În continuare am avut bucuria de a o auzi din nou pe Paula Gherasim, care a interpretat, alături de Matei Rogoz, Sonata D. 574, în La Major, numită uneori Grand Duo. Versatilitatea violonistei s-a făcut în mod remarcabil auzită, ea reușind cu măiestrie să treacă de la pathosul schumannian din seara precedentă la melancolia cvasi-omniprezentă în muzica lui Schubert. Dacă varietatea mare și contrastantă de timbruri din recitalul precedent era exact ce părea să ceară partitura schumanniană, discreția timbrală din cea de-a doua seară a fost perfect conformă cu stilistica muzicii lui Schubert.

Acest al doilea recital s-a încheiat cu o altă capodoperă, cu Fantezia pentru pian la patru mâini în fa minor, D. 940, într-o transcripție pentru două piane. Am avut mai multe ocazii să ascult duo-ul pianistic compus din pianistele Gloria Kallai și Luiza Olteanu și întotdeauna am fost impresionată. Și de această dată cele două pianiste au fost foarte convingătoare. Oricum, cele două sunt atât de complementare încât, uneori, ascultătorul poate să și uite că ascultă două piane. Lucrarea schubertiană a fost redată cu foarte multă siguranță și autoritate, acestea fiind, fără îndoială, generate de anii de studiu petrecuți împreună.