„Ce ne facem cu Martorii lui Iehova?” era o întrebare pusă la sfârșitul Liturghiei, duminică, de cineva.

Ca idee, câteva zeci de mii martori ai lui Iehova din toată lumea s-au întâlnit între 19-21 iunie pe Arena Națională din București, la primul congres internațional în România.

Numără până la 80 de mii de membri și simpatizanți la noi și sunt organizați în circa 540 de adunări.

Îi putem vedea pe stradă în grupuri mici împărțind broșuri atunci când nu îți bat direct la ușă. Sunt insistenți, știu să conducă discuția și dau impresia că sunt niște cunoscători ai Bibliei pentru că umblă cu Biblia la ei și știu unde s-o deschidă.

Începuturile lor în România sunt legate de mișcarea așa numiților Studenți ai Bibliei din mediile maghiare din Transilvania, din primele decenii ale secolului XX.

În perioada interbelică, sub patronajul lui Joseph Rutheford, își vor schimba numele în Martorii lui Iehova, o expresie de origine ebraică ce ar trebui să ne spună că ei sunt cei care au redezgropat adevăratul monoteism biblic, ascuns vreme de două milenii de biserică.

În realitate, ei sunt cei care recapitulează un punct de vedere asupra divinității care, în antichitatea creștină, a dus la arianism, o doctrină combătută de biserică la Niceea în 325 care nega divinitatea lui Iisus Hristos, și la macedonism sau pneumatomahie, o doctrină, din nou combătută de Biserică la Constantinopol în 381, care nega divinitatea Duhului Sfânt, fiind privită ca o continuare a arianismului anti-trinitar (pentru rădăcinile filosofice păgâne ale arianismului vezi Endre v. Ivanka, Elenism și creștinism).

Dar acest corp de erezii trinitariene și hristologice fac parte dintr-un curent mai larg și mai vechi anti-mainstream, care s-a născut cu teologi precum Socinus (secolul XVI-XVII), care au adoptat o perspectivă raționalistă și au respins doctrina Sfintei Treimi în favoarea unui monoteism tare, specific iudaismului sau islamului.

Mișcarea a prins mai ales în Polonia și Transilvania, dar și în Marea Britanie și în SUA (secolul XIX), numărând nume celebre, de la Newton la Joseph Priestley și Ralph Waldo Emerson până la organizații ca the American Unitarian Association (1961). Martorii nu au inventat ei roata.

Ei doar au profitat de o criză majoră a Bisericii și în genere a creștinismului convențional, provocată deja de nașterea nihilismului și ideile liberale revoluționare ale secolului XIX.

Nu erau singuri, să ne înțelegem. Secolul XIX de fapt este o rampă pentru toate mișcările apocaliptice încă vizibile azi: mormoni, adventiști sau martori ai lui Iehova. Predicatori de mare efect ca Charles Spurgeon în Anglia și Dwight Moody în America hipnotizau mulțimi mari de oameni cu predicile lor.

O efervescență religioasă alimentată de transformările/dislocările industrializării și ideile liberale revoluționare, care loveau la rădăcinile mainstream-ului/ status-quo-ului, a cuprins ambele maluri ale Atlanticului.

Mizeria și marile aglomerări urbane erau explozive, optimismul epocii nu atingea în aceeași măsură clasele sociale, toate aceste mișcări apocaliptice exploatând în mod egal incapacitatea creștinismului catolic și protestant sau convențional de a răspunde acestor probleme și, evident, un minus de structură al teologiilor lor pietiste sau moraliste.

Ioannis Zizioulas a exprimat acest lucru într-un articol puțin cunoscut, „Toward an Eschatological Ontology”, citându-l pe protestantul Johannes Weiss (1900) și remarcând că “esența creștinismului nu trebuie găsită în anumite principii etice, așa cum Harnack și alți teologi liberali au crezut, ci în venirea Împărăției.

Indiferent dacă această venire era iminentă sau amânată, viitoare sau realizată (așa cum C.H. Dodd ar putea prefera), e de importanță secundară. Eshatologia constituie inima învățăturii Domnului nostru, și aceasta în sine este o teză de o semnificație uriașă”.

Pe măsură ce societățile occidentale s-au așezat și au devenit mai prospere și democratice, aceste mișcări și-au pierdut din aderență. Astăzi băltesc într-un dispensaționism moralist, sectar și lipsit de vitalitate.

M-a preocupat conexiunea dintre tezele unitariene anti-trinitare ale martorilor lui Iehova și eshatologia lor apocaliptică, dar nu cred că putem stabili o legătură intrinsecă strânsă.

Ceea ce îi unește cu și îi diferențiază de ceilalți apocaliptici trinitarieni, de pildă adventiștii sau penticostalii și baptiștii milenariști, e atât atitudinea de contestare față de ceea ce e considerat mainstream (ei remarcându-se ca o specie de fundamentalism apocaliptic sectar, mai degrabă decât ca niște unitariani convenționali preocupați să derive din monoteismul iehovist toate consecințele teologice și hermeneutice), cât și exegeza lor apocaliptică, mai degrabă decât teologia lor, chiar dacă unii acceptă primele patru sinoade ecumenice, iar ceilalți le resping în bloc.

De pildă, ei pretind că Fiul lui Dumnezeu este o creatură și nu joacă niciun rol în restaurarea finală a pământului și a omului, fiindcă nemurirea e a lui Dumnezeu, adică doar Dumnezeu e etern în sine. C

eea ce ne lasă cu o confuzie: cum ceea ce nu e Dumnezeu poate beneficia de un atribut specific divinității altfel decât printr-o, să spunem, încorporare/ participare în/la viața divină?

În orice caz, ideea restaurării e o idee patristică la bază, construită teologic pe doctrina Întrupării lui Dumnezeu în care e recapitulată umanitatea și, cu/ prin ea, întreaga creație (anakephalaiosis), care coboară până la Sfântul Irineu. Salvarea omului și a creației se face prin unirea lui/lor cu Hristos, Dumnezeu Întrupat, fiind exprimată uneori prin butada patristică, extrem de sugestivă: “El S-a făcut om pentru ca noi să fim făcuți dumnezei”.

Condiția de Dumnezeu a Fiului e crucială pentru o sotereologie restauraționistă, adică exact pe dos.

Pe scurt, teologia lor pare un rezultat al superfetației apocaliptice a epocii, născută dintr-o nevoie mai largă de oferi în context un răspuns la criza creștinismului mainstream catolic și protestant, în timp ce se distanțează de el (ei apar ca un soi de pietism de sorginte unitariană, cuplat cu o viziune apocaliptică restauraționistă, care între altele revitalizează ideile stătute ale mișcării unitariene), pierzând din eficacitate pe măsură ce ne îndepărtăm de vremurile tulburi ale secolului XIX și ne înscriem în perioada de reconstrucție și bunăstare postbelică.

Știm azi că Charles T. Russell, liderul fondator al mișcării martorilor (Studenților Bibliei), nu cunoștea o boabă de greacă și ebraică. La procesul din 1913, lui Russell i s-a înmânat un Nou Testament în greacă, iar el nu a fost capabil să identifice nici măcar literele.

Pe scurt, nu exegezele lui în sine trebuie să fi impresionat. Intelectual, rețeta succesului acestei mișcări a stat mai degrabă în modul în care el a combinat o eshatologie deja formulată (adventistă la bază și corectată de Russel), cu doctrine teologice unitariene anti-mainstream cvasi-abandonate, totul în contextul tulbure al secolului XIX (criza status quo-ului privea inclusiv societățile unde creștinismul protestant era dominant și astfel o parte  a status-quo-ului, vezi de pildă dramaturgia unui Ibsen).

Izvorul intelectual al acestor creații apocaliptice, dacă dăm timpul înapoi, trebuie să fi fost insurgența „marilor treziri” sau a pietismului (praxis pietas) de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care număra nume de frunte ca George White Field, Jonathan Edward sau John Wesley.

Cum acesta risca să basculeze în pesimism și un foarte coroziv sentiment de amăgire, în contextul prefacerilor industriale ale secolului XIX, al crizei establishment-ului politic (și în genere a mainstream-ului conservator catolic sau protestant) și al mizeriei urbane explozive, doctrinele dispensaționiste încep să își facă loc pe scena religioasă și a renașterilor spirituale, într-un efort disperat de a revitaliza pietismul, cuplându-l cu o viziunea finalistă, aș spune, matematic calculată și fixată în istorie până la învierea și judecata de apoi.

Acești fermieri (Miller) și teologi diletanți de diferite mărimi erau extrem de ambițioși și carismatici, mulți dintre ei reușind să marcheze direct în istorie printr-o nouă religie/ mișcare.

William Miller, de exemplu, era un fermier baptist, milleriții salvându-se în mișcarea adventistă de dezamăgirea celei de a doua veniri din 1844;

Ellen White, metodistă inspirată și profeteasă mai târziu, deosebindu-se mai puțin de mormoni decât Martorii lui Iehova;

Joseph Smith, un baptist care iubea femeile și căuta comori (a găsit cartea lui Mormon), iar C. Russell, un cititor amator al Bibliei, care a crezut că înțelege literatura apocaliptică mai bine decât adventiștii, dar s-a dovedit că nu are cunoștințele nici măcar ale unui seminarist.

Ei toți relevă o criză a creștinismului convențional de structură (eshatologia era în manualele de teologie fixată la sfârșit și redusă la starea sufletelor după moarte și judecata de apoi) și a status-quo-ului, arătând astfel spre fecunditatea primelor formulări apocaliptice dispensaționiste de la începutul secolului XIX ale unor John Nelson Darby și frații de la Plymouth.

Întrebarea de duminică a fost lăsată fără un răspuns clar.

O încercare atunci de răspuns a fost că ei acționează în parohiile ortodoxe ca și cum acestea nu există.

Poate aceste parohii mai au o însemnătate internă birocratică, dar secularizarea și în genere modernizarea (care a acționat între altele prin îngustarea dramatică a domeniului  bisericesc și lărgirea domeniului public/al statului) a afectat de atunci încoace însăși modul cum ortodoxia e privită, apropiindu-se de etica și spiritul protestant mai degrabă decât de ethosul și comunitățile satelor, adică acel fel de a fi ortodox al românilor atât de frumos cântat, aș spune, de un Dumitru Stăniloae în  Reflecții despre spiritualitatea poporului român.