[analyse_image type=”featured” src=”https://zdvi.cname.ro/_/vrancea-si-ecoul-doinei-lui-eminescu-povestea-unui-act-de-curaj-cultural-care-a-dus-poezia-nationala-pana-in-india/mediaPool/u0322wK.jpg”]
Vrancea și ecoul „Doinei” lui Eminescu: povestea unui act de curaj cultural care a dus poezia națională până în India
|
Scriitorul băcăuan Dan Sandu, colaborator al Ziarului de Vrancea, readuce în atenție destinul spectaculos al „Doinei” eminesciene, publicată în română, engleză și sanskrită la Delhi, într-o perioadă în care celebrul poem era privit cu suspiciune și chiar interzis în România comunistă.
„NUMELE POETULUI”!
<Şi, cum la început era Cuvântul şi-a trebuit ca El să-i mai adauge o viaţă, scăzând, pe loc din viaţa lui Înaltul scris cu aripi lùcii, ne-ngăduie, cinstite cititor, să-l nemurim cu modestie, să-i însoţim, în felul nostru, poteca dintre vârste, care va fi şi pentru noi adaos de minuni şi de ispite, de „catedrală şi bordei”. Pentru că singur, El va sfinţi vitralii de lumină, drept proprietarul marilor izbânzi, de la un capăt la celălalt al limbii române, va-nfiora Cuvântul nepereche ca nimeni altul şi va dura nemuritoarea Doină care va face, peste ani, ocolul lumii româneşti…> Aruncând o privire, retrospectiv, să ne amintim că sărbătorile pline de simţire românească din Iaşii Moldovei, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan Voievod, au zgândărit cerbicia Puterilor Centrale.
Schimburile de „papiroase” diplomatice asmut în luptă ameninţări destul de grave: von Bismarck pune armata pe picior de război contra României, dacă nu se fac de urgenţă retractări şi nu se prezintă scuzele de rigoare, conform uzanţelor. Tot în acele zile, Mihai Eminescu „pune gaz pe foc”, participând la şedinţa Junimii din 6 iunie 1883 şi recitând acolo faimoasa Doină care îi va aduce mai târziu glorie şi necazuri. Şi consemnează, cu acribie, Iacob Negruzzi: „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau atât de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocazia acelei strălucite sărbători, fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când exista societatea un tunet de aplausuri isbucni la sfârşitul citirii, şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişară pe poet.” Exact peste o sută de ani, pe alt palier istoric şi în lumea altor dimensiuni, în viaţa spirituală românească se petrecea un eveniment cultural memorabil: la Delhi, în cadrul Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, eruditul Profesor George Anca publica în română, engleză şi sanskrită (texte paralele) inconfundabila Doină eminesciană. Evenimentul de senzaţie se petrecea în paginile de început ale revistei „LATINITAS”, nr. 8, cu o proiecţie de cartuş editorial care nu suportă niciun fel de comentariu: „Bulletin of Romanian circle MIHAI EMINESCU Department of Modern European Languages
University of Delhi, Delhi – 110001 INDIA
Editor: Dr. George Anca
Neînfricatul cărturar îşi asuma, astfel, un risc incomensurabil. Începutul anilor ’80 tergiversa reeditarea volumului Eminescu – ediţia Maiorescu – pe motiv de … Doină! Doina lui Eminescu era interzisă în România şi autorul ei – proscris! La ambasadele URSS şi SUA se citea absolut tot ce ieşea din tiparniţa românească! Şi românilor le era teamă să nu-şi supere „pretenii”, “de la Nistru pân’ la Tisa” şi, poate, chiar mai de departe, spunând adevăruri de neimaginat. Ilustrul indianist George Anca – mentorul Academiei de la Delhi, care făcea cinste României, a fost chemat la ordine şi admonestat pentru curajul său de a gândi şi de a simţi româneşte. Însuşi rectorul Universităţii, profesorul Gurbakhsh Singh, care îl aprecia
în mod deosebit, i s-a adresat direct şi tăios, avertizându-l asupra impactului „antirusesc”, cu consecinţe imprevizibile care pot conduce la „distrugerea limbii române” (!?!).
..Era pe la începutul lui iunie 1983, la sediul Salonului literar-artistic „Comentar” – instituţie culturală de prestigiu, în viaţa Bucureştilor. Într-un loc retras, ferit de ochii lumii, regretatul TomaAlexandrescu, preşedintele Salonului, (adevărat maestru de ceremonii ! ), mă invită discret şi-mi face cunoştinţă cu Maître GeorgeAnca, despre care nu ştiam prea multe. Eram tânăr şi atenţia acordată m-a topit de emoţie. Cu nonşalanţă şi încredere, Maestrul începe să ni se confeseze ca unor vechi şi buni prieteni. Ne vorbeşte despre locuri exotice şi, la un moment dat, scoate dintr-o mapă destul de subţirică două reviste şi ni le înmânează simplu, fără să ne spună niciun cuvânt. Ţineam în mână câte un exemplar din revista „LATINITAS”, iar grafica neobişnuită de pe copertă ne-a incitat la lectură. Am deschis-o ca pentru răsfoire şi mi s-a tăiat răsuflarea: pe primele două pagini trona, ca o adevărată regină, Doina lui Eminescu, în română şi engleză!
Am închis revista repede şi m-am uitat în jur, cu grijă. Maestrul zâmbea cu înţelegere… Din „prima” s-a considerat în siguranţă printre noi. Şi nici nu se putea altfel: doar mă recomandase „NeaTomiţă”, odihnească-l Dumnezeu! În vremea aceea nu ştiai cu cine dai mâna. Oricine putea avea ochi albaştri…
Seara, la şedinţa de cenaclu, am cerut, spre final, permisiunea să mă adresez publicului în numele câtorva versuri care mi se păreau potrivite momentului. Am primit aprobarea, deşi, reţineţi, nimic nu se citea, pe-atunci, într-un cenaclu, până nu se verifica „materialul”! … Mi-am dres glasul şi… am îngheţat asistenţa! Mulţi erau intelectuali „reeducaţi”, cu ani grei de puşcărie sau de Canal. După un moment de stupoare, a urmat nebunia generală. Oamenii şi-au părăsit locurile, mă felicitau, aplaudau… Mă fuduleam (umilul de mine!) şi arătam revista tuturor. (Bănuiesc că şi securistul de serviciu mi-a scuturat mâinile să mi le rupă… Poate c-avea şi lacrimi în ochi. O fi ştiut el de ce!…).
Mi s-a cerut un bis! Sfântă Mare Inconştienţă! Doina era interzisă în raiul comunist! M-am conformat şi o „spuneam” „ca pe apă“…
Nu ştiu cîţi tineri profesori aveau habar, la vremea aceea, despre Doina lui Eminescu. În sala de cenaclu se instalase o stare de fraternitate. Numai Dumnezeu ştia ce era în sufletul fiecăruia. Singur, eu, probabil treceam pe lângă Destin.
Zilele acestea mi-am amintit că au trecut peste 40 de ani de când nu l-am mai văzut pe George Anca. De fapt, şi el s-a grăbit nepermis de repede să ne părăsească… Am auzit că s-a desfiinţat şi Academia Eminescu de la Delhi. Te puteai aştepta la altceva?
Nimeni nu i-a ridicat Maestrului măcar o umbră de mulţumire, de recunoştinţă, deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă…
Este unul dintre Eroii care ar fi trebuit copleşiţi cu onoruri, dacă stăm şi ne gândim la actul său de curaj ieşit din comun! Dintre oamenii pe care i-am cunoscut amândoi, mulţi s-au ascuns în Stea pentru a ne strălumina nouă, celor rămaşi dincoace de Umbră, potecile/tenebrele tot mai înguste şi mai nesigure ale Tragismului care suntem și prin care cotrobăim/orbecăim fără sens…
Încerc o detaşare de tot ce-a fost atunci, trec peste amintirea unei tinereţe zvăpăiate (nu regret nimic!) şi dau frâu liber dorinţei de a vă prezenta grupajul cu cele trei ipostaze ale DoineiNoastre, aşa cum am avut eu fericirea să le descopăr acum peste patru decenii, în română, engleză şi sanskrită:
Să auzim numai de bine!
Dan Sandu
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
Poetul Nicolae Mihai, omagiat în paginile Ziarului de Vrancea: „Cântec de prieten” semnat de scriitorul băcăuan Dan Sandu
Anunțuri ZdV Premium
Raporteaza comentariu
In curs de procesare…[analyse_source url=”https://ziaruldevrancea.ro/special/educatie/vrancea-si-ecoul-doinei-lui-eminescu-povestea-unui-act-de-curaj-cultural-care-a-dus-poezia-nationala-pana-in-india”]