Fjord m-a lăsat rece. Dar cu cine m-am întâlnit la Happy Cinema Focșani… 

Fjord a luat (și) marele premiu – Palme d’Or, la Festivalul de la Cannes, așa că atunci când a fost anunțată o proiecție specială în cinematografele din România, am mulțumit doamnelor super drăguțe de la Happy Cinema Focșani și am mers să vedem și noi despre ce e vorba. Scriu rar despre filme, deși văd foarte multe, dar, ca de fiecare dată, plecați, alături de mine, de la premisa că nu mă pricep, îmi dau doar cu părerea ca oricare alt spectator.

Pe mine, Fjord m-a lăsat rece. Nu mi-a stârnit nicio emoție. De la început până la final, am așteptat ca filmul să iasă din cadrul mult mediatizatei povești a familiei Bodnariu, însă, din păcate, nu s-a întâmplat. Filmul nu documentează cazul în sine al familiei menționate, dar mi s-a părut că mă uit la un fel de documentar cu actori. Nu a fost niciun suspans, nicio surpriză.

Apoi, deși regizorul Cristian Mungiu a declarat că filmul este „un angajament împotriva oricărui tip de fundamentalism” și o invitație la dezbatere, părerea mea este că pleci din cinematograf ținând totuși cu cineva.

Și când, pe de o parte, acel cineva este o familie de români, cu așa-zisele ei valori tradiționale, iar de partea cealaltă este statul norvegian, care ia toți cinci copiii de la acea familie, inclusiv un sugar, un stat care-l dă afară din școală pe Dumnezeu, dar încurajează exprimarea (homo)sexualității, unde credeți că-și va depune angajamentul spectatorul român „mediu statistic”?

Ați putea spune că asta nu e problema regizorului, însă remarc și eu, după cum am văzut la cineva, nu mai știu cine, pe facebook, faptul că, în timp ce suntem introduși în casa și intimitatea familiei Gheorghiu, suntem acolo când stau la masă, când cântă, când plâng, când se ceartă, când sunt despărțiți, statul norvegian este reprezentat de funcționari reci, detașați, despre care nu știm mare lucru. Din nou, întreb: poți să nu ții cu cineva în familia căruia ești invitat de la început la finalul filmului?

Fiică-mea, (cu ea am fost la film), m-a întrebat, la final, ceva de genul: Care a fost rostul acestui film? Care a fost scopul?

I-am explicat că se bazează pe o poveste reală, că se dorește o privire de ansamblu asupra unei probleme sensibile, respectiv relația părinți-copii-stat-valori, i-am spus că poate să se pună în pielea personajelor astfel încât să-și poată pună problema: ce aș fi făcut eu în locul copilului, părintelui, angajatului la Protecția Copilului, etc.

Fiind mult mai inteligentă decât mine, mi-a spus: Ce aș fi putut să fac altfel? Fiecare se purta conform normelor grupului din care făcea parte și fiecare considera că are dreptate. Nu poți vedea din exterior înăuntru, atât timp cât faci parte dintr-o tabără sau alta. Yep, my friends, brilliant!

Desigur, v-am povestit până acum perspectiva mea de spectator neinițiat, parte a poporului în a cărui limbă scriu, nu știu ce părere are un norvegian „mediu statistic”, un american sau un neozeelandez. Posibil să mă înșel și filmul să fie, întru adevăr, o capodoperă, nu un alt film românesc premiat la festivaluri, dar atât de distinctiv românesc încât ratează, în ciuda intenției, universalul.

Între timp, poate, sper, ați remarcat expresia pusă între ghilimele: „mediu statistic”. Ei bine, stimați cinefili, a fost modul meu de a aduce în atenția dumneavoastră doi oameni pe care pur și simplu îi admir: Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu.

Dar ce zic eu doi oameni? Doi JURNALIȘTI super, hyper, mega, extraordinari. Vă spun sincer că am crezut că am vedenii, mi se părea imposibil să-i văd pe amândoi la Happy Cinema Focșani, așteptând să intre la avanpremiera Fjord, însă realitatea a ținut cu mine de data asta, iar Vlad și Diana chiar erau acolo.

Dacă ar fi fost și Ovidiu Vanghele, cu care Vlad Stoicescu face minunatul podcat Judecata de Acum ­ https://www.youtube.com/@judecatadeacum , cred că aș fi avut nevoie de concediu zilele care aveau să vină.

Expresia „cetățeanul mediu statistic”, am auzit-o în podcast și a rămas cu mine, vorba Mioriței.

Vlad e din Focșani. Asta trebuie spus, astfel încât prezența lui să nu mai fie, iată, neverosimilă. Dar altceva e important.

Unde îi vedeți pe oamenii ăștia trei, dați share, like, follow, ce se mai dă zilele astea și următoarele. Sunt jurnaliști care mă fac mândră că sunt parte din breasla asta, deși nu m-am ridicat niciodată, ca ei, la nivelul pe care eu îl consider absolut al acestei meserii – jurnalismul de investigație.

Vlad, Diana și Ovidiu sunt „responsabili”, printre altele, de demascarea fostului episcop Cornel Onilă și a fostului arhimandrit Sebastian Jitaru, condamnați la ani buni de închisoare pentru violuri și agresiuni sexuale asupra unor elevi de seminar.

Îi găsiți aici – https://safielumina.ro/ 

Diana colaborează cu Starea Nației (Dragoș Pătraru), unde realizează emisiunea Despicat, „un format de jurnalism explicativ” – https://www.youtube.com/@StareaNatiei/playlists

Vlad și Diana lucrează, împreună, la – https://beta.dela0.ro/ – „revista online care mizează pe metodele și puterea cuvântului scris.”

Pe toți îi găsiți, desigur, pe Facebook și alte platforme.

A fost o mare, mare plăcere să discut cu ei.

P.S. Nu m-au lăsat rece peisajele din Fjord. Foarte mișto. Doar că acum mi s-a făcut frică să mă duc în Norvegia, naiba mai știe de ce o fi în stare statul ăla mare și rău. Gen.

P.P.S. La film a fost și profesorul, jurnalistul, omul de carte și de stânga Costi Rogozanu. A postat, post-vizionare, pe Facebook: „Văzut Fjord, al lui Mungiu. Niciun penticostal n-a fost rănit în timpul filmărilor. Revin cu un comentariu săptămâna viitoare” (adică asta – n.r.). Deocamdată, nu am văzut comentariul, aștept cu nerăbdare.