Istoricul român Mircea Stănescu a vizionat filmul „Fjord” al lui Cristian Mungiu și spune că este un film care „printr-o poveste bine spusă, să te pună pe gânduri”, trecând de taberele ideologice.

Mircea Stănescu a povestit impresiile sale despre pelicula premiată la Cannes 2026 pe care l-a vizionat în avanpremieră, într-un text publicat pe facebook.

Nici tradiționalist, nici secularist

Stănescu afirmă că filmul este unul al contrastelor, dar este perceput similar atât de credincioși, cât și de seculariști.

„Căci dacă te uiți la impresiile seculariștilor, sunt similare cu cele ale tradiționaliștilor: fiecare aștepta ca tabăra lui să învingă în poveste, precum Sf. Gheorghe balaurul. Or asta e calea directă de a rata și filmul, și povestea din fundal. O lume de surzi: oamenii nu se mai ascultă, mai mult, nici nu se mai aud!”, a notat istoricul.

Acesta continuă afirmând că pelicula nu este nici tradiționalistă, nici progresistă.

„Intriga constă în tensiunea dintre cele două seturi de valori, tradiționale și seculare, modul în care oamenii ce le poartă cooperează, se dispută, negociază într-un context ultrasecular, pe un fundal global.

Ideologic vorbind, cred că filmul este mai tradiționalist decât îl percep tradiționaliștii, dar nu suficient de progresist pentru a trece clasa nici acolo (deși se încheie în această cheie)”, a explicat domnia sa.

Arne, omul care a vorbit cu Dumnezeu

Mai mult, chiar acesta e farmecul filmului: e inclasabil și are rolul de a face românii să discute teme importante.

„Farmecul său chiar în asta constă, într-o anume imprecizie, că e cumva inclasabil la acest nivel, scopul fiind ca, printr-o poveste bine spusă, să te pună pe gânduri. Or chiar acesta este rolul artei, nu de a instanția linii politice, ideologice, ci de a trece cumva dincolo de ele, de a transfigura complexitatea realității; căci realitatea este cel mai adesea complexă. Și o face foarte bine”, a mai adăugat Stănescu.

„Personajul care mi-a plăcut cel mai mult este Årne, un bătrân cu accident cerebral, în urma căruia se spune că nu mai putea vorbi. Ceea ce se dovedește cu totul inexact: omul vorbea, însă numai când socotea necesar și doar cu cine dorea (afirmă, la un moment dat, ceva de genul: “Sunt prea bătrân pentru a spune altceva decât gândesc!”).

Mai mult, înainte de a muri, în urma refuzului de a mânca, mărturisește mamei tradiționaliste că a vorbit cu Dumnezeu și copiii vor fi bine. Deși nici măcar secundar, ci terțiar, este un personaj de forță, de fundal, de combustie pentru intrigă.

Bravo, Cristian, bravo frate-miu (vorba lu’ sor’-sa), ai reușit și faci Românii să discute, dezbată altceva decât tot soiul de futilități!”, concluzionează Mircea Stănescu.

Un istoric specialist în reeducarea de la Pitești

Mircea Stănescu (n. 1968) este un istoric român, specializat în studiul represiunii comuniste. Este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București (1994) și doctor al aceleiași universități (1999).

Și-a completat formarea prin stagii de cercetare în străinătate: a făcut stagii de cercetare în istorie contemporană și științe politice la Universitatea Toulouse le Mirail (1996), Institut d’Études Politiques (1999–2002) și Maison des Sciences de l’Homme din Paris (2002).

Stagiul de la Paris, desfășurat în perioada februarie–iunie 2002, a fost unul postdoctoral în sociologie politică.

Pe plan profesional, activitatea sa s-a desfășurat în principal în domeniul arhivelor.

Pe lângă cercetarea de arhivă, a participat cu comunicări științifice la numeroase simpozioane și conferințe și a publicat articole în revistele Memoria și Timpul, fiind totodată coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X-a și a XI-a apărute la Editura Sigma în 2005 și 2006.

Din 2001 încoace a participat, alături de organizatorii Ilie Popa și Sergiu Rizescu, la simpozioanele desfășurate sub egida „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură”, cărțile sale fiind rodul conferințelor prezentate acolo.

Opera sa este centrată pe fenomenul reeducării din penitenciarele comuniste.

Este autorul trilogiei „Reeducarea în România comunistă” (Polirom, 2010–2012) și al lucrării „The Reeducation Trials in communist Romania, 1952–1960″, apărută la East European Monographs / Columbia University Press în 2011.

A mai semnat, împreună cu avocatul Titică Predescu, lucrarea „Procesele reeducării, statul și dreptul – instrumente de represiune ale României comuniste” (2008), precum și cele trei volume din „Documentele reeducării”.

A publicat de asemenea „Organismele politicii românești (1948–1965)” la Editura Vremea.

În urma multor ani de studiu al arhivelor, este recunoscut drept cel mai bun specialist în problematica reeducării de la Pitești, o autoritate în materie.