Era post-putinismului

Trebuie să ne gândim la sfârșitul său. Fie că va dura trei
zile, trei luni sau trei ani, va veni sfârșitul lui Vladimir Putin, și nu doar
pentru că rețelele sociale rusești sunt pline de nemulțumiri legate de
dificultățile economice cu care se confruntă o populație care vede acum cum se
înmulțesc atacurile ucrainene pe teritoriul său. Pentru Putin, acest război pe
care nici măcar nu voia să-l numească, atât de scurt trebuia să fie, a luat o
întorsătură neașteptată, dar nu un alt „el însuși” îi va succeda. Când această
pagină atât de lungă și sinistră a istoriei se va încheia pentru acest
dictator, întregul putinism se va destrăma, deoarece epuizarea acestui sistem a
șters acum triumful său inițial.

Vladimir Putin a avut inițial avantajul de a fi exact opusul a ceea ce rușii nu
mai doreau. Bătrânului alcoolic amețit încă de la mijlocul dimineții îi
succede, la începutul secolului, un tânăr zvelt, musculos și proaspăt ieșit din
serviciile secrete. Boris Elțîn, nașul privatizărilor sălbatice, este înlăturat
în favoarea unui James Bond care promite atât răzbunarea împotriva prădării
bogățiilor naționale, cât și reafirmarea măreției ruse.

Promițând improbabilul „Mani pulite” rusesc și un „Make Russia Great Again”,
Vladimir Putin este astfel întâmpinat ca un salvator. El este răzbunătorul unei
Rusii umilite, iar popularitatea sa este atât de copleșitoare încât rușilor le
va lua vreo zece ani să înțeleagă că au schimbat oligarhii lui Boris Elțîn cu
cei ai succesorului său și un mafiot non-violent și senil cu un șef de bandă
crud sub care opoziția devine o boală mortală.

Este sfârșitul primului putinism și, pentru că chiar și dictatorii au nevoie de
legitimitate, fără îndoială și pentru că această ambiție îl flata, Putin ajunge
atunci la reconstituirea imperiului, nu a URSS, ci a imperiului țarilor, pe
care îl reproșează lui Lenin că l-a destrămat transformându-l într-o Uniune de
Republici cu identitate națională recunoscută.

Este vorba de anexarea Crimeei, de preluarea insidioasă a controlului asupra
Donbassului, apoi de invazia Ucrainei, o aventură ale cărei prime etape nu le
displac tuturor rușilor din clasa de mijloc urbană, întrucât nu copiii lor sunt
trimiși pe front și întrucât Crimeea, Ucraina… „era totuși a noastră”,
gândesc și șoptesc mulți dintre ei.

Această aventură ar fi putut perpetua acest regim pentru multe decenii, dar
putinismul de tipul doi se zdrobește de rezistența ucraineană și nu va avea o a
treia versiune, deoarece Putin este acum prea bătrân pentru a se reinventa.

Încăpățânat într-un eșec din care nu mai știe cum să iasă, poate că va dori să
testeze Europa în țările baltice. Se va afunda în greșeală până când va fi prea
târziu chiar și pentru a încerca să se refacă, iar succesorii săi se vor diviza
atât de repede încât rivalitățile lor vor crea un vid.

Fiecare își va căuta aliați. Fiecare va dori să facă cea mai evidentă ruptură
cu un trecut al eșecurilor și umilințelor. Va sufla, într-un cuvânt, acel vânt
de îndrăzneală și libertate care, întotdeauna, marchează sfârșitul dictaturilor
prea lungi și le mătură din calea sa.

Din păcate, nu putem exclude că aceasta nu este decât o paranteză, nu cu mult
mai lungă decât Noua Politică Economică lansată de Lenin, dezghețul
hrușciovian, Perestroika gorbacioviană sau anarhia elciniană. Dificultățile vor
fi atât de mari încât o nouă înghețare ar putea urma dezghețului, dar de la
moartea lui Stalin, Rusia a început un marș lent și interminabil spre
libertate, ale cărui opriri și regrese nu pot acoperi faptul că acest marș este
constant. Drumul rămâne lung. Este incert, dar între cucerirea Bastiliei și
stabilizarea democrației sale, Franța a cunoscut optzeci de ani de peripeții,
cu zece mai mulți decât a traversat Rusia de la destalinizare până astăzi.