Revista „Historia” a dat faliment, nu mai apare în format pe hârtie. La fel s-a întâmplat cu National Geografic România. Și cu alte reviste. Nu mai sunt cumpărate, uneori nici măcar de cei de specialitate (profesori, studenți). Eu cumpăr ocazional, dar mi se întâmplă să nu am timp să citesc decât foarte puțin dintr-un număr. Cumpăr „România literară”, uneori „Observator cultural”, „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Magazin istoric”, „Formula As”, „Familia ortodoxă”.

Ceea ce găsesc în aceste reviste, nu găsesc pe internet – nici pe facebook, nici pe alte site-uri, deși unele reviste menționate au pagină proprie și postează fragmente de articole, sau chiar articole integrale. În primul rând, nu găsesc online atmosfera aceea de a deschide o revistă și de a ți se transmite o stare, aproape instantaneu: răbdare, calm, sentimentul că participi la un act de cultură, la o cercetare solidă, pactul acela cititor-autor, liniștea necesară meditației și asimilării.

O revistă nu are doar articole de opinie, ci și anchete de presă sau de cultură, pentru a căror realizare este nevoie adeseori de un buget (deplasare, cazare, diurnă). Sunt articole care presupun cercetare de arhive, sau interviuri, sau ore de bibliotecă. Pe internet domină fragmentarismul, pastila. Cititorul este grăbit, iar ca să îl prinzi, să îl convingi să își ia răgazul de a te citi și pe tine, trebuie să nu îl descurajezi cu un text lung. Un decupaj. Un fragment. O maximă. O poză.

Mi s-a întâmplat să merg la școală cu un braț de reviste (același număr) ca să citesc cu elevii un articol de istorie sau o poveste de viață. Am recomandat copiilor talentați la literatură să își cumpere publicații de specialitate. Și tuturor să se aboneze la unele de interes mai general.

Formula As, de exemplu, pe lângă câteva rubrici care nu pot interesa un adolescent (pagini medicale), sensibilizează și educă prin articolele sociale și de cultură. De pildă, în mai multe numere au apărut „Poveștile Bărăganului”, de unde puteai afla despre muzee puțin cunoscute (Slobozia, Ialomița), de crucile de piatră, de biserici străvechi înghițite de iarbă, de cetăți, ceramică etc.

Altă anchetă amplă a fost „Pe urmele vlahilor”, cu reportaje și interviuri în Dobrogea, Macedonia, Albania și chiar și Turcia. Căutarea identității, depopularea, înstrăinarea, omenia, iertarea și singurătatea – toate acestea reveneau ca un laitmotiv în poveștile de viață ale vlahilor, povești de emoție și curaj.

Poate vor muri și aceste reviste. Poate va muri toată presa scrisă din România. Contează? Ne vom trezi în continuare dimineața, ne bem cafeaua, mergem la serviciu, muncim prin casă/grădină, folosim telefonul. Trăim în continuare. Și totuși, acesta este încă un fenomen muribund în România. O pagină pe care ne pregătim să o întoarcem, poate definitiv. Ce dacă nu vor mai fi reviste? Ce dacă nu ar mai fi cărți? Ce dacă nu ar mai fi anticariate și librării? Ce dacă nu ar mai fi concerte? Soarele va continua să strălucească egal deasupra tuturor, iarba să fie verde, florile să înflorească. Nu e ca și cum omului i se va lua apetitul pentru povești, curiozitatea, nevoia să dezbată, să se verifice și să se oglindească într-o conștiință străină cu care intră în dialog. Da, așa este. Vom continua să fim oameni, adică să fim mai mult decât un trup de îmbrăcat și un stomac de umplut. Vom continua să avem nevoi sufletești.

Numai că ne rămân ca și canale de reflecție, de lectură și dialog doar unele. Nu știu care, poate preponderent fb, insta, tiktok, reddit. Ne autolimităm, iar diversitatea se tot reduce. Efervescența intelectuală sau culturală scade. Tipul de interogație. Tipul de cod în care ne scriem un mesaj.

Sunt țări în care chioșcurile de presă sunt încă vizitate, revistele se cumpără, au relevanță, se citesc. Franța, de exemplu. Franța are și emisiuni culturale care chiar sunt urmărite (nu doar de specialiști). Sunt dezbateri animate, despre subiecte care par minore în raport cu cele fierbinți, politice. Și totuși, atrag atenția. Cred că ceea ce scriu eu aici resimt cu dezamăgire și alții, în alte domenii ale culturii.

De exemplu muzica clasică, sau domeniul conferințelor științifice și culturale, cluburile de carte etc. Și atunci… Oare suntem niște oameni mai răi, ca popor, dacă vom alege să ne lipsim total de acestea? Nu. Cum scriam deja, oamenii vor găsi înlocuitori. O bună parte din poezia română s-a născut în bâta ciobanului, prin doine și balade pastorale. Autorul acela anonim avea deasupra lui doar amfiteatrul cerului. Nu a avut nevoie nici de „România literară” , nici de Sala Radio, ca să creeze Miorița sau Ciuleandra.

De acord. Dar suntem pe cale să sărăcim, să ne lipsim cumva voluntar de o zestre de cunoaștere. România a dezvoltat accelerat cam din interbelic niște instituții de cultură (Fundațiile regale, muzeul lui Gusti, muzeul lui Țigară-Samurcas, Criterion etc). Tradiția interbelică a fost continuată în comunism, în special după anii obsedantului deceniu (1950). Au fost reabilitați mari intelectuali, li s-au dat catedre universitare și Academia Română a înființat (sau consolidat) o mulțime de institute-satelit: de folclor, de istorie a literaturii, a religiei, de lingvistică, de arte plastice etc. Radio România a avut și el un important rol.

Ei bine, se pare că ne pregătim să ne lipsim de toate acestea. Munca specialiștilor din aceste institute ale Academiei se transfera de multe ori spre publicul larg prin revistele de profil. Acum pare a rămâne în cerc închis, în comunicări științifice pe care le fac între ei, pentru ei.

Nu are nimic. Ne vom întoarce la bâta ciobanului. Numai că nu știu dacă va fi ca să stăm cu bărbia în ea și să ne gândim moromețian la sensul vieții sau la creștinismul cosmic, ca în Miorița. Din păcate, e posibil să ajungem să o folosim doar primitiv, ca să ne amenințăm unii pe alții cu ea. De exemplu virtual, pe rețele.

1. Câteva articole din numărul de mai 2026, „Magazin istoric”:

– un articol despre școlile de fete la 1912 (Institutul de domnișoare al societății ortodoxe naționale a femeilor române).

– Ioan Aurel Pop despre adevărul-semnificație și tendința de a falsifica istoria (fie exces de elogiu, fie subestimare și dispreț)

-Alexandru cel Mare și amazoanele

– marea foamete în Moldova sovietică (1946-1947)

-istoria unui învățător în vârstă de… 15 ani! Învățătorii erau pe front și în lipsa lor se apela des la elevii mai buni și cu o educație solidă.

Bădia Gică (n. 14 martie 1903), primul născut între 6 copii, trebuia să devină cap al familiei în urma decesului prematur al tatălui. Articolul biografic este semnat de o nepoată a sa.