[analyse_image type=”featured” src=”https://cotidianulhd.ro/wp-content/uploads/2026/06/spataru1.jpg”]
Spătaru Nicolae – Primul Român ajuns în China
Astăzi, 1 Iunie 2026, se împlinesc 390 de ani de la nașterea lui Nicolae Milescu, cel mai atipic și, probabil, cel mai briliant supraviețuitor al politicii moldovenești din secolul al XVII-lea.
Născut în 1636, Milescu nu a fost doar un boier cu aspirații, ci un drept de calibru care a fost limitat de marea capitală intelectuală să fie limitată la marile puteri. europene până la misiunile diplomatice de la curtea țarului, a avut aceasta o lecție de adaptare și erudiție într-o epocă în care erai mai degrabă obișnuit să pierzi decât să scrii istorie care a ajuns până la poarta împăratului Chinei a fost, înainte de toate, un personaj care a sfidat fatalismul balcanic prin forța minții.
Scurtă biografie:
Nicolae Milescu a fost fiul lui Gavril sulgerul, un mic boier din satul Milești, din ținutul Vasluiului, pe moșia tatălui său Gavril, care era posibil de origine aromână. A studiat la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol, având ca dascăl pe Gabriel Vlassios. După ce se întoarce la Iași, este numit „grămătic” , adică secretar al domnului Moldovei Gheorghe Ștefan.
Este de menționat că Nicolae nu a semnat niciodată Milescu, ci numai Nicolaus Spatharius sau Nikolai Spafariί. Numele de „Milescu” i-a fost atribuit de Ion Neculce, după numele satului Milești, câștigat mai târziu de urmașii săi colaterali, și a fost preluat ulterior și de alții. Nicolae Milescu a fost cunoscut și sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească.
Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș Alexandru – după alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor.
Între anii 1660 și 1664 a fost reprezentantul țării (capuchehaie) în Imperiul Otoman, numit de domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, și apoi trimis ca sol la Berlin și Stockholm, iar ulterior diplomat pe lângă Ludovic al XIV-lea.
Nicolae Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă, limba slavonă și limba rusă. Totodată, cunoștea limbile turcă, franceză, italiană.
Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597. Aceasta a fost utilizată la traducerea Bibliei de la București.
L-a urmat pe Gheorghe Ștefan în exilul său la Stockholm și Stettin, și a vizitat Franța pentru a crea o alianță anti-otomană. În 1667 era primit la Stockholm ca trimis al fostului domn, Gheorghe Ștefan, „Nicolaus Spadarius, baro ac olim Generalis Walachiae”. În iulie 1667, Ludovic al XIV-lea răspundea lui Gheorghe Ștefan pentru scrisorile aduse de „le Baron Spatarius, cy-devant vostre Général”.
Se retrage din 1671 în Rusia. În anul 1671, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului i-a scris țarului Aleksei Mihailovici al Rusiei, că la cererea sa i-l trimite pe Nicolae, fiul lui Gavril:
„Am aflat că aveți nevoie de un om pravoslavnic, care să cunoască diferite limbi. Vă trimitem așadar pe purtătorul acestei scrisori, Nicolae, fiul lui Gavril, om foarte învățat în latină și slavă, de asemenea în greacă; el va putea să învețe cu repeziciune și rusa și să facă tot felul de tălmăciri… Dumnezeu vi-l trimite! S-a născut în Moldova, dar tatăl său este grec din insula (sic) Peloponezului. El va fi foarte necesar la curtea măriei-voastre.”
La curtea țarului Aleksei și la școala slavo-greco-latină înființată de Petru Movilă, Milescu face o impresie atât de bună, încât țarul îi încredințează diverse misiuni. La 14 decembrie 1671 a fost primit „în rândul curtenilor (dvoreanini) în rîndul celor de la Moscova”, ca interpret pentru limbile greacă, latină și română. În Moscova a lucrat în Departamentul solilor (Posolski Prikaz), ca șef al tălmacilor, sub protecția lui Artemon [sau Artimon] Matveev. Ion Neculce, în cronica sa O samă de cuvinte scrie că „Și pentru învățătura lui au fost terziman împăratului [Alexei Mihailovici] și învăța și pre fiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Și era la mare cinste și bogăție.”
Țarul Aleksei îl trimite în solie în China. Expediția durează mai mulți ani. În final totuși Spătarul nu se întâlnește cu împăratul acestei mari țări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuși, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezești, întâlnim aspecte din Siberia, Mongolia. Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678), fiind considerat primul călător român în China. Au rămas de la el „Jurnal de călătorie în China” (5 părți) și „Descrierea Chinei”, opere de importanță geografică, etnografică și istorică. Jurnalul este primul memorial de călătorie scris de un român și altele.
Dincolo de legenda călătorului în China, Nicolae Milescu rămâne în istorie ca un caz rar de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc. Deși marcat pe viață de stigmatul mutilării, după o tentativă brutală a sistemului de ai bloca accesul la tron, Milescu a demonstrat că un spirit enciclopedic nu poate fi scos din jocul prin forță. Romanul și descrieri geografice care au pus Siberia și Extremul Orient pe harta Europei demonstrează pe deplin acest fapt. La aproape patru secole distanță, Spătarul nu are nevoie de elogii de conjunctură, ci de recunoașterea unui fapt simplu: a fost singurul român al timpului său care nu doar a gândit ci a acționat îngemănând călătoria cu filozofia și cunoașterea cu propria credință.
Surse: Bibliothèque nationale de France, „Nicolae Milescu”; Encyclopædia Britannica, Andrew Bell; Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979; Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 2002.
Astăzi, 1 Iunie 2026, se împlinesc 390 de ani de la nașterea lui Nicolae Milescu, cel mai atipic și, probabil, cel mai briliant supraviețuitor al politicii moldovenești din secolul al XVII-lea.
Născut în 1636, Milescu nu a fost doar un boier cu aspirații, ci un drept de calibru care a fost limitat de marea capitală intelectuală să fie limitată la marile puteri. europene până la misiunile diplomatice de la curtea țarului, a avut aceasta o lecție de adaptare și erudiție într-o epocă în care erai mai degrabă obișnuit să pierzi decât să scrii istorie care a ajuns până la poarta împăratului Chinei a fost, înainte de toate, un personaj care a sfidat fatalismul balcanic prin forța minții.
Scurtă biografie:
Nicolae Milescu a fost fiul lui Gavril sulgerul, un mic boier din satul Milești, din ținutul Vasluiului, pe moșia tatălui său Gavril, care era posibil de origine aromână. A studiat la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol, având ca dascăl pe Gabriel Vlassios. După ce se întoarce la Iași, este numit „grămătic” , adică secretar al domnului Moldovei Gheorghe Ștefan.
Este de menționat că Nicolae nu a semnat niciodată Milescu, ci numai Nicolaus Spatharius sau Nikolai Spafariί. Numele de „Milescu” i-a fost atribuit de Ion Neculce, după numele satului Milești, câștigat mai târziu de urmașii săi colaterali, și a fost preluat ulterior și de alții. Nicolae Milescu a fost cunoscut și sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească.
Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș Alexandru – după alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor.
Între anii 1660 și 1664 a fost reprezentantul țării (capuchehaie) în Imperiul Otoman, numit de domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, și apoi trimis ca sol la Berlin și Stockholm, iar ulterior diplomat pe lângă Ludovic al XIV-lea.
Nicolae Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă, limba slavonă și limba rusă. Totodată, cunoștea limbile turcă, franceză, italiană.
Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597. Aceasta a fost utilizată la traducerea Bibliei de la București.
L-a urmat pe Gheorghe Ștefan în exilul său la Stockholm și Stettin, și a vizitat Franța pentru a crea o alianță anti-otomană. În 1667 era primit la Stockholm ca trimis al fostului domn, Gheorghe Ștefan, „Nicolaus Spadarius, baro ac olim Generalis Walachiae”. În iulie 1667, Ludovic al XIV-lea răspundea lui Gheorghe Ștefan pentru scrisorile aduse de „le Baron Spatarius, cy-devant vostre Général”.
Se retrage din 1671 în Rusia. În anul 1671, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului i-a scris țarului Aleksei Mihailovici al Rusiei, că la cererea sa i-l trimite pe Nicolae, fiul lui Gavril:
„Am aflat că aveți nevoie de un om pravoslavnic, care să cunoască diferite limbi. Vă trimitem așadar pe purtătorul acestei scrisori, Nicolae, fiul lui Gavril, om foarte învățat în latină și slavă, de asemenea în greacă; el va putea să învețe cu repeziciune și rusa și să facă tot felul de tălmăciri… Dumnezeu vi-l trimite! S-a născut în Moldova, dar tatăl său este grec din insula (sic) Peloponezului. El va fi foarte necesar la curtea măriei-voastre.”
La curtea țarului Aleksei și la școala slavo-greco-latină înființată de Petru Movilă, Milescu face o impresie atât de bună, încât țarul îi încredințează diverse misiuni. La 14 decembrie 1671 a fost primit „în rândul curtenilor (dvoreanini) în rîndul celor de la Moscova”, ca interpret pentru limbile greacă, latină și română. În Moscova a lucrat în Departamentul solilor (Posolski Prikaz), ca șef al tălmacilor, sub protecția lui Artemon [sau Artimon] Matveev. Ion Neculce, în cronica sa O samă de cuvinte scrie că „Și pentru învățătura lui au fost terziman împăratului [Alexei Mihailovici] și învăța și pre fiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Și era la mare cinste și bogăție.”
Țarul Aleksei îl trimite în solie în China. Expediția durează mai mulți ani. În final totuși Spătarul nu se întâlnește cu împăratul acestei mari țări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuși, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezești, întâlnim aspecte din Siberia, Mongolia. Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678), fiind considerat primul călător român în China. Au rămas de la el „Jurnal de călătorie în China” (5 părți) și „Descrierea Chinei”, opere de importanță geografică, etnografică și istorică. Jurnalul este primul memorial de călătorie scris de un român și altele.
Dincolo de legenda călătorului în China, Nicolae Milescu rămâne în istorie ca un caz rar de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc. Deși marcat pe viață de stigmatul mutilării, după o tentativă brutală a sistemului de ai bloca accesul la tron, Milescu a demonstrat că un spirit enciclopedic nu poate fi scos din jocul prin forță. Romanul și descrieri geografice care au pus Siberia și Extremul Orient pe harta Europei demonstrează pe deplin acest fapt. La aproape patru secole distanță, Spătarul nu are nevoie de elogii de conjunctură, ci de recunoașterea unui fapt simplu: a fost singurul român al timpului său care nu doar a gândit ci a acționat îngemănând călătoria cu filozofia și cunoașterea cu propria credință.
Surse: Bibliothèque nationale de France, „Nicolae Milescu”; Encyclopædia Britannica, Andrew Bell; Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979; Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 2002.
[analyse_source url=”https://cotidianulhd.ro/spataru-nicolae-primul-roman-ajuns-in-china/#new_tab”]