Germania urmărește să devină hegemonul militar al Europei, a avertizat miercuri, Ștefan Popescu, analist de politică externă.

Într-un video publicat pe canalul său de YouTube, fostul secretar de stat al MAE a vorbit despre indiciile unei reconfigurări a securității europene.

Este vorba despre semnarea tratatului de apărare dintre Marea Britanie și Polonia.

Pentru Popescu, aceste mișcări semnalează o schimbare de cadru.

„Aceste mișcări indică emergența unei Europe a nucleelor de securitate suprapuse, în care Uniunea Europeană și NATO nu mai sunt cadrele de coordonare strategică”, afirmă analistul.

El observă că tratatele de acest tip sunt justificate prin „două argumente recurente” și în dezbaterea din România — „amenințarea rusă și incertitudinea angajamentului american” —, însă elementul de fond s-ar afla, în opinia sa, în altă parte: „elementul structural mai profund se află în interiorul Europei însăși, decizia Germaniei de a-și asuma explicit rolul de mare putere.”

Strategia germană și orizontul 2039

Analistul plasează în centrul analizei prima strategie militară de sine stătătoare adoptată de Germania de la înființarea Bundeswehr-ului.

Documentul, intitulat Verantwortung für Europa („Responsabilitate pentru Europa”) și prezentat la 22 aprilie 2026 de ministrul apărării Boris Pistorius, fixează obiectivul ca Germania să devină cea mai puternică forță militară convențională a Europei până în 2039, printr-o construcție în trei etape.

Popescu atrage atenția asupra simbolisticii acestui orizont temporal: „Orizontul de timp invocat pentru a atinge superioritatea tehnologică militară în Europa — 2039 — are, trebuie să recunoaștem, o încărcătură simbolică greu de ignorat. Un secol de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, declanșat tocmai de Germania.”

În lectura sa, strategia transmite și un al doilea mesaj: „cooperarea internațională nu este un scop în sine pentru Germania”, ci, susține el, este transformată „într-un instrument condiționat de interesele naționale germane.”

Recepția acestui discurs ar fi diferită de la o capitală la alta.

„La Paris și la Varșovia, discursul strategic german este primit cu îngrijorare”, spune analistul.

În România, în schimb, dezbaterea publică ar fi „filtrată prin narațiunile vehiculate în presa germană, mai ales în Bild”, unde au circulat scenarii privind un posibil atac rusesc asupra Europei în 2027.

Popescu apreciază că asemenea scenarii ar fi menite să pregătească „opiniile publice europene pentru transformarea Germaniei într-un colos militar” — o interpretare care îi aparține și pe care o prezintă ca atare.

Un echilibru european pus sub semnul întrebării

Arhitectura actuală a Uniunii Europene se sprijină, în analiza sa, pe un echilibru implicit: „Germania, putere economică și demografică dominantă, este compensată de Franța prin capacitatea sa militară și prin proiecția diplomatică globală.”

Berlinul nu ar mai fi însă mulțumit de această construcție. Noua paradigmă strategică ar sugera, spune Popescu, „o Europă în care Germania nu mai este numai un primus inter pares (…), ci un actor hegemonic, sigur, benign, responsabil pentru securitatea continentală, dar în concordanță cu propriile sale obiective strategice.”

Riscul principal, în viziunea analistului, ar fi o revenire la logici de echilibrare.

„Franța, exact ca după înfrângerea în fața Prusiei la 1871, ar putea să se detașeze de construcția europeană, să se focalizeze pe teritoriile de peste mări și interesele sale globale”, avertizează el, adăugând: „Să nu subestimați niciodată memoria istorică a marilor puteri.”

Italia, în aceeași logică, s-ar putea reorienta spre Mediterana și Africa de Nord.

Popescu invocă și o dimensiune mai discretă a competiției intra-europene: un raport al Școlii de Război Economic din Paris, publicat în urmă cu doi ani, „a evocat încercările guvernului german de a afecta industria nucleară franceză prin intermediul fundațiilor și al finanțărilor către mișcări ecologiste.”

Analistul prezintă acest element drept un „indiciu” al unei rivalități strategice, nu ca pe o concluzie definitivă.

Mizele de fond

„Ceea ce se joacă nu este numai reînarmarea Germaniei, ci efectul său sistemic asupra coeziunii europene”, conchide Popescu.

El semnalează două chestiuni suplimentare pe care le consideră relevante: lansarea ideii unei arme nucleare europene aflate sub control german — temă atribuită liderului grupului CDU/CSU din Bundestag, Jens Spahn — și un precedent istoric din anii ’90, recunoașterea de către Germania a independenței Croației „fără nicio consultare europeană sau NATO”.

Acest gest „a avut o contribuție în tensionarea procesului de destrămare a Iugoslaviei.”

Întrebarea pe care analistul o lasă deschisă privește tocmai paradoxul acestei evoluții: „Această emancipare strategică a Germaniei va produce fragmentarea pe care proiectul european a fost tocmai conceput să o depășească?”