Imprecația grosieră a ministrului UDMR a stârnit, pe bună dreptate, multă indignare. Un slujbaș al Guvernului României își bagă mădularul în ditamai interesul național.

De ce? Pentru că el e maghiar.

Am ales să parafrazez elegant un limbaj suburban a cărui arhitectură lăuntrică maschează patologia urii.

Disprețul față de România nu mai e o slăbiciune pentru conducătorii noștri, ci o veritabilă doctrină.

Nu știi dacă să plângi ori să te crucești când auzi asemenea declarații.

Eu am preferat să iau notițe.

Ministrul nu înjură din furie. Înjură din principiu.

S-a dat dezlegare la ritualul umilirii poporului român, care nu e bun decât să fie taxat, umilit, batjocorit și denigrat de „pro-europeni.”

Cândva, la Ministerul Culturii puteai găsi o personalitate de talia lui Ludovic Spiess — tenorul cu voce de bronz care și-a menținut igienic distanța aristocrată a artistului veritabil față de birocrație.

Știa un lucru pe care politrucii nu l-au înțeles niciodată: cineva care a cântat Verdi la Viena nu are nevoie de organigrame ca să dea un sens propriei sale existențe.

Pe urmele lui Nicolae Iorga, academicianul Răzvan Theodorescu vorbea cândva despre „Bizanț după Bizanț“ cu nostalgia cuiva pentru care patrimoniul artistic național era un organism viu, cu nervi, memorie și demnitate.

Nu a simțit niciodată nevoia să-și mobilizeze anatomia genitală în apărarea unui mandat de ministru.

Și acum: oficialul UDMR care a descoperit că interesul național poate fi penetrat cu succes de organul sexual ne provoacă la un răspuns. Tăcerea ar fi fost replica ideală — dar, din păcate, nu ne-o putem permite.

„Eu sunt ungur” — formula rostită cu năduf, după declarația pornografică, e mai interesantă decât pare.

Identitatea etnică apare la sfârșitul unei pledoarii, ca ultimă absolvire de consecințe.

Ca orice șovin impenitent, ministrul spune că nu datorează nimic României întrucât domnia sa este ungur.

E prăpastia dintre a fi și a te scuza că ești.

Noi credeam că demnitarii unui stat european slujesc o națiune civică sau, altfel spus, comunitatea politică în care etnicii români, bulgari, slovaci, maghiari, evrei, sași, turci și armeni au depus, de-a lungul secolelor, straturi succesive de cultură, civilizație și contradicții fertile.

Dacă ministrul UDMR crede că etnicitatea îl absolvă de răspundere față de mandatul public, atunci problema nu mai e de vocabular.

Greșită, din capul locului, e însăși concepția domniei sale și a acoliților săi.

Interesul național este ansamblul obiectivelor strategice — militare, economice, culturale și spirituale — ale unui stat suveran.

Aceste obiective supraviețuiesc oricărui mandat particular, eminamente trecător.

Când îți bagi p*la, atunci nu mai servești interesul public, ci doar murdărești, profanezi, maculezi.

Interesul național nu e proprietatea unui partid sau al unei asociații etnice.

Interesul național este ceea ce rămâne pe masă după ce toți miniștrii au plecat acasă, și-au luat dosarele și și-au uitat parolele de la calculator.

România e poate singura țară din lume unde Ministerul Culturii a ajuns să fie administrat ca o rană deschisă pe corpul politic al națiunii române: toată lumea o vede, nimeni n-o tratează.

Asta până când vom decide și noi, ca un popor lucid și mai puțin vegetal, să alegem oameni care-și iubesc țara — nu care o violează.