La patruzeci de ani de la moartea sa, Mircea Eliade este pândit de ciocănarii demolatori de statui și de agenții anulării memoriei culturale.

Un intelectual „băsist” inomabil care după ce a scris o carte despre canibali pare că a rămas marcat, cere ștergerea numelui Eliade din viața publică, străzi, licee, statui.

Deși acești intelectuali birocrați îi recunosc meritele de mare savant al istoriei religiilor, consideră cu o logică tribală carnivoră că nu e suficient pentru a contrabalansa păcatele ideologice.

Față de acești paraziți culturali înfășurați în diplome, Eliade era necruțător: „ …reducerea muncii intelectuale la unicul efort de a se hrăni din descoperirile, din eforturile și din riscurile celorlalți, ale creatorilor de cultură, ale artiștilor și filozofilor de geniu.”

Pentru a compensa lipsa lor de har, acești paraziți culturali vor cât mai multă putere politică.

Devin parte din sistemul de politruci culturali care impune ierarhii și reguli academice.

Acest fenomen, căruia i-a căzut victimă de atâtea ori, Eliade, el îl sesiza cu o amărăciune lucidă:

„Când se amestecă autoritățile într-o controversă academică, nu mai încape îndoială că e vorba de altceva, de ideologie.”

Printre temele recurente ale gândirii lui Eliade, se află ceea ce el numea, „teroarea istoriei”.

Răspunsul profund românesc la această teroare el îl găsea în balada Miorița.

Atitudinea în fața morții este tema centrală a baladei, nu în fața crimei, e vorba de fatalitatea destinului uman, toți murim.

Pentru Eliade, ciobanul mioritic nu disperă în fața morții, nu devine nihilist, ci dimpotrivă transfigurează moartea individuală, proprie, înglobând-o în ritmul cosmic al naturii.

Pentru „dimensiunea românească a existenței” refugiul mioritic în fața istoriei profanatoare a fost dat de uniunea cu spațiul sacru.

Căutarea sacrului, cu revelațiile și camuflajele sale, a fost și răspunsul lui Eliade în fața a ceea ce el numea în cunoștință de cauză, „teroarea istoriei”.

Cu toată deschiderea sa spre Universal, românismul profund a reprezentat și el o parte a acestui sacru.

Din momentul în care nu s-a mai putut întoarce în țara sa, Eliade a fost în relația cu România, precum un bărbat aflat într-o relație intangibilă cu femeia dorită, a iubit-o prea mult ca să o poată avea.

Aflat de puțin timp în America, după greul exil parizian, și pregătit pentru începutul glorios ce va să vină, lentila românească prin care vede viața nu-l părăsește nici atunci când îi crapă rama de la ochelari.

În fața sa, vechii săi ochelari de miop prin care a văzut oceanografia spiritului sacru, crapă.

În clipa aceea are revelația rupturii sale de destinul românesc: „Sunt ultimul obiect pe care-l mai are din țară, nicio fotografie personală sau de familie, niciun suvenir, nimic nu mai are la 53 de ani din țara căreia i-a lăsat o generație de aur a culturii române, generația 27”.

Cel care avea întâlniri private cu marii gânditorii ai Europei, Ortega Y Gasset, Jung, e mort de mult pentru țara lui.

Așa că e obligat să aștepte douăzeci de minute să-și facă efectul lipitura ramelor de ochelari.

Vrea să rămână lipit de țara lui, vrea să vadă pe mai departe cerul cu lentila românească.

Acum se găsesc din nou unii care vor să-l rupă de țara lui.

În Eternitate nu vor reuși, ei nici nu au comerț cu eternitatea, sunt doar niște insecte teroriste ale istoriei cu un bun procent de reproducere.

Blaga spunea că noi, românii, ne-am priceput mai mult să sabotăm istoria decât să o facem, n-ar fi cazul să începem să sabotăm „teroarea istoriei”?