[analyse_image type=”featured” src=”https://zdvi.cname.ro/_/boteitul-oilor-la-negrilesti-traditia-pastoreasca-a-vrancei-intre-transhumanta-miorita-si-memoria-satului/mediaPool/uTHGFgz.jpg”]
„Boteitul oilor” la Negrilești: tradiția păstorească a Vrancei, între transhumanță, Miorița și memoria satului
|
Profesorul Constantin Macarie din Soveja readuce în atenția cititorilor Ziarului de Vrancea semnificațiile profunde ale obiceiului „Boteitul oilor” de la Negrilești, un ritual vechi legat de păstorit, transhumanță și universul mioritic al Munților Vrancei.
,,BOTEITUL OILOR” la NEGRILEȘTI, satul legendarului NEGRILĂ, ecou al unui obicei din părinți vechi străvechi – transhumanța.
Transhumanța, ca fenomen păstoresc, constă în pendularea turmelor de oi, între munte și câmpie, la date fixe în calendarul satului românesc, carpatin. Acest fenomen social-economic, comunitar, sătesc, a generat în timp, și spiritual-culturalul formativ, educativ. Iar, la un loc, au avut consecințe de natura social-economică, cultural-spirituală, demografică, pe arii extinse, traiect al transhumanței. Iar dincolo de toate acestea, au generat socializarea „oamenilor de la munte”, întru ei, și cu alții, cu cei ai câmpiei, complinind tabloul consecințelor, amintite.
„În VRANCEA, păstoritul e mai mult decât o pasiune! E o realitate istorică, o caracteristică etnică. Aspectul ei uniform în întreg ținutul și concordanța sa cu păstoritul celorlalte regiuni de la noi, afirmă, neîndoios, un fond comun de existență veche”, scrie în cartea sa „Păstoritul în Vrancea”, folcloristul etnolog, profesor Ion DIACONU, vrâncean, din Spinești, sat al altui legendar – Spirea .
A fost și este VRANCEA, un ,,triplex confinium”, ,,nod vital al neamului românesc”(S.Mehedinti), prin intereferența turmelor Ardealului, ale Muscelului, chiar, în Vrancea, pe pășunile ei bogate, pe drumuri transhumante, de pe cele patru văi, ale Putnei, ale Șușiței, ale Trotușului, ale Râmnicului, pe unde se buluceau de peste munți, pentru iernat, în drumul lor spre câmpiile din Bugeac, din Crâm, ale Nistrului, ale Azovului, în ,,câmp de mohor”, cum găsim sugerat în Miorița. Conform spuselor aceluiași vrâncean, în Păstoritul în Vrancea, „după război…avem în tot ținutul vrâncean, 58 984 de oi și 68 de stâni”. Numai Soveja, în 1779, conform unei catagrafii, făcută de Chișinău, publicată de Ion Ionescu de la Brad, găsită în arhivele din Iași, erau la 208 capi de gospodărie, 24 400 de oi, iar la vremea colectivului, în 1970, erau peste 15 mii de oi. La cea vreme, a colectivului, transhumanța, se limita doar la plecarea turmelor toamna, la Mărășești, Sovejana, unde aveau ogoarele sovejenii, cu întoarcere în munte, în martie, când dădea colțul ierbii.
„Ținutul păstoresc al Vrancei, spune Ion Diaconu, e deci o realitate etnografică”. Și, încă mai e! Transhumanta transfrontalieră, mare, cum îi zic eu, proces, preponderent economic, complex, plin de pericole, după 1945 a încetat. Se mai practică transhumanta mică, în interiorul arcului carpatic, cu ieșiri în câmpia Dunării. Azi, constă în toarcerea turmelor, la Ziua Crucii, din munte, acasă, pentru iernat, și invers, la Înălțare, în plecarea acestora, în munte, pentru pășunat, unde, cum spun puținii ciobani ce mai sunt, în deselele mele tainiri cu ei, ,,în raiul meu”. Dintre aceștia, amintesc pe Costică Dumitrașcu, zis Snagov, din Negrilești, pe Costel Oancea, zis Paliu, dar și pe Ionică Lazăr, din Soveja.
La NEGRILESTI-Vrancea, unul din satele vrâncene, unde păstoritul mai stăruie, IATĂ, de douăzeci de ani, transhumanța, proces etnic, tulburător, al păstorilor, fără de care existența oii, animalul totem, ar fi în pericol, este adusă în amintirea prezentului, printr-un moment circumscris transhumanței, tradiționalul ,,BOTEIT al OILOR”.
Ca termen, lingvistic interpretat, ,,boteit” este un derivat, prin sufixare, de la cuvântul ,,botei”, ce în viața păstorească, înseamnă turmă mică, ce e răsplată, „simbrie”a ,,băieților la oi”, ciobănei, în Miorița, pentru serviciile făcute, la stână, servicii ce nu presupun artă ciobănească, deosebită: păzitul, îngrijitul, păscutul mieilor si al sterpelor, mânatul oilor, la strungă, la muls. Și era o adevărată școală, stâna, gândind că „băieții la oi”, ciobănei, în baladă, erau dați de baci, în grija ciobanilor.
Și un scop aveau ciobăneii – formarea, după câțiva ani, a „boteiului” propriu, care era zestre de însurat, alături de ce i se dădea din familie. Însuratul, măritișul, odinioară, se făcea destul de devreme. Și se făcea prin nuntă. La 16 ani, uneori fata devenea mamă. Căsătoria se făcea, de regulă, după reguli nescrise, dar păstrate cu sfințenie, și era supravegheată, strict, de părinți. Mai mult, se făcea doar în interiorul comunității. Îmi spuneau bătrânii Sovejei, pe parcursul a celor 63 de ani, petrecuți ca dascăl, exclusiv, de țară, că la Soveja, nu se căsătorea nimeni, cu partener dinafara Sovejei, ba nici cei din Rucăreni, cu cei din Dragosloveni, sate componente ale Sovejei. Iar Joc, adevărată instituție de formare civică, avea fiecare în satul lor, cu lăutarii lor.. Și nici la Joc nu se interferau. Era un ecou al acelei „stâpâniri locurești”, a civilizației vechilor sate de munte, de care scriu Henri și Paul Sthall.
Scrie savantul sovejan, Simion Mehedinti, în ,,Popas in Soveja”, din ,, Premise și concluzii la Terra”:
„ Fetele creșteau lângă vatra părintească; din casa părinților, treceau în casa bărbatului, apoi de acolo, la cimitir. Nu s-a pomenit să prăsească vreuna satul. Cu băieții era altă socoteală. Când ajungeau a 12 ori 14 ani, plecau la oi. Unde? Cu târlele brețcanilor, spre Dunăre, spre Bugeac și chiar mai departe, primind simbria știută, simbrie în vite. Și așa, după ceva ani, avea boteiul lui, semn că se poate însura….Așa fusese rânduiala, din tată-n fiu, de când e lumea…Rar dacă rămânea vreunul pierdut printre străini. Spre toamnă, iată-l cu boteiul lui. Vindea cât putea, cumpăra ce-i trebuia, se însura și din cioban se făcea plugar până la moarte.
– Câte oi are băietul lui Vândevară?
– Se-aude că peste o sută.
-Atunci, să știi, că la iarnă jucăm la nuntă”, reproduce același Mehedinți, un dialog între doi bătrâni ai satului.”
Deci, e de dedus că, botei, în vorbirea sovejenilor, a vrâncenilor, este un număr de oi/miei, „botei” la care râvnea, orice tânăr, ca zestre de însurătoare. Iar pentru a o obține, se angaja ,,băiet la oi” la turmele brețcanilor, ori ale altora, ce coborau, pe Valea Șușiței, ,,la valè”, la luncă, în câmpie. Soveja, la vremea aceea, era vamă a turmelor Ardealului, ale Vrancei, pe satul Rucăreni, a cărei parte de sus, spre Apus, se numea, cândva La Vămi.
Așadar „boteitul oilor”, în contextul a ceea ce se întâmpla, la Inălțare, conform tradiției străvechi, vrâncene, la Negrilești, reconstituit, adus pe ulița satului, în complexitatea lui, înseamnă și stabilirea turmelor, numărarea oilor date la stână, dar și „tocmeala” dintre proprietarii oilor si baci, la plecarea la munte, în producție, în lactație.
Văd eu ,,boteitul”, dincolo de cele de mai sus spuse, punând în contextul textului literar Miorița, o pauză funcțională, necesară psihologic, pentru actorii toți ai transhumanței, ciobanii, baciul, ciobăneii, pe de o parte, familiile lor pe de altă parte. O pauză între două etape ale marii transhumanțe, la mijlocul dus/întors-lui. Iar momentul e unul , ca etapă intermediară, între venirea, la început de primăvară, din ,,câmp de mohor”, câmpiile Bugeacului, ale Crâmului, ale Nistrului, pe unde au iernat și pregătirea de plecare a turmelor la Înălțare, conform datinii. Iar la acest moment plecarea la munte, la pășunat, în producție. acolo, sus pe vârf de munte, e ,,rai-ul” lor, al păstorilor. Și…în astă pauză, după zbaterea la gândul, „de-o fi să mor”, ciobănelul se regăsește pe sine, cu idealul său – insurătoarea. Și brusc: „Să spui curat/ că m-am însurat”, adică adevărul. Și viața triumfă! Că e BINELE. Iar, în basmele românilor, BINELE învionge RĂUL!
După tradiție, turma de miei cu sterpele, era dată ,,băietanilor”, ciobănei, în baladă, ce nu aveau experiență, iar turma de oi în producție, mânzările, era data în grija ciobanilor. Iar peste toți șef era baciul ce „face stână”, în limbajul păstoresc. Diferențele dintre ciobănei și ciobani, sunt multiple, de natură funcțională, preponderent. Una era plata, ce se făcea, la final, ciobăneilor, în ,,botei de oi”, în raport cu durata cât era la oi, durată ce, cum se deduce din scrisul lui Mehedinți, are ca hotar, în vreme, însurătoarea, ce era, fie finalul păstoritului, ori începutul vieții de cioban, în toată puterea cuvântului. Și cunoașterea și a cestei realități foarte importante, este bază pentru interpretarea corectă a gândurilor ciobănelului din Miorița. Și în spectacolul, de azi, de pe ulița satului, de la Negrilești, nu se vede acest mesaj. La vedere sunt formarea stânii, angajarea ciobanilor, binecuvântarea lui Dumnezeu, prin slujitorii biserici. tocmeala, proprietar, baci, rod al socializării și prin economic a membrilor comunității.
Rezultă că ,,boteitul”, presupune mai multe activități, din care unele sunt de natură practic-organizatorică, tradiționale și ele, în fapt o re-înnoire a contractului vechi. Boteitul marchează, prin re-tocmleală, începutul unui nou an păstoresc, ce, prin traditie e Înălțarea Domnului., iar, drept capăt, Ziua Crucii, în Vrancea. Dar, sfârșit, încă nu e, nu va fi, cred, gândind la acea înțeleaptă zicere: „Când va pierii ultima oaie, viață pe pământ, deja, nu mai există”.
Vrancea este și loc de confluență a turmelor Ardealului, ale Muscelului, parte, cu cele ale vrâncenilor, dar și al păstorilor, actori principali a păstoritului. Și așa este, cum am spus, un adevărat si unic ,,triplex confinium,” în inima țării, și, dea ceea, imaginar, a presupus autorul Mioriței, întâlnirea celor „trei ciobănei/cu trei turme de miei”, pe acel coborât la vale, prin Vrancea. Și, opinie personală, exprimată în recenta mea lucrare, protagonistul din Miorița, este ciobănelul vrâncean. Argumete? în cartea MIORIȚA. ALTFEL. Iar „vinovatul”? Și mai precizez, că zisa „cobor la vale” nu este pleonasm, ca licență poetică. „La vale”, în graiul omului de la munte, înseamnă la câmpie, în luncă, unde, de regulă, au teren arabil.
Si fenomenul acesta dus/intors e mult mai complex. Și tot în scrierile lui MEHEDINȚI găsim referiri precise, dar subtile, ce ajută la înțelegerea corectă a Mioriței, deși savantul nu a teoretizat în niciun fel despre Miorița. A lansat, între altele, tot subtil, acel îndemn, neluat de loc în seamă, în părerile despre valoarea Mioriței, acum, când e cam scoasă din manualele școlare, că…, chipuri, nu e educativă…,ba din contra…
„Copii și tineri! Suiți pe potecile munților și trageți cu urechea în desișul codrilor, și veți înțege, îndată, ce comoară de simțire românească se ascunde în sufletul poporului nostru, Ascultați Miorița!”, îndemna profesorul și pedagog, printre altele. Și e un îndemn aparte la a intui adevărata valoare a poeziei. Și un îndemn, ecou, este și spectacolul de la Negrilești, de acum tradiție. Onoare negrileștenilor1
Iar între multele mesaje ale acestui obicei, de ceva ani, reamintit, întreținut viu, la Negrilești, circumscris transhumanței, ce a generat cert Miorița, „lege strămoșească a celor care n-au lovit cu lancea”(Mitică PRICOP), multe mai sunt.
Iar spusa poetică, adevăr istoric, e frumos rostită de un alt negrileștean, „Dumitru al peșterii”, regretatul poet Pricop, coleg de facultate și prieten și al meu, unul dintre cei patru care, acum 25 de ani, puneam la cale CASA MIORIȚA, la Soveja, (Mitică, Traian Olteanu, Florin Muscalu și eu). Dintre toți, azi singur rămas, ceilalți urcați la cer. Și misie nobilă am făcut! Și la treabă am pornit să facem, a doua oară( da! a doua oară) cu prietenii tradițiilor sovejene, CASĂ MIORIȚA, precum Legendei Vrancei, la Bârsești, casă, că OBELISC i-am făcut.
Și, dacă un Triptic cultural vrâncean, imaginează, alt negrileștean, prof. univ Costică Neagu, punând alături de Mitică, pe prof. univ. dr. Valeriu Cotea, pe George Istrate, un alt triptic, tot cultural și tot vrâncean, dar altfel, gândesc a fi CASA MIORIȚA, OBELISCUL MIORIȚA și TRANSHUMANȚA, o reuniune spirituală ce definește spiritul optimist de muncă, de viață și de creație al vrâncenilor, în aria genetică a Mioriței, ce Vrancea este cu certitudine.
Că prezența ciobănelului, prin re-întoarcerea ACASĂ, după frământările lui pe drumul aspru al transhumanței, nu este una simplă. Ea însăși, prin ciobănel, cu gândurile lui, comunică esența poeziei. Ne duce în piscul existențial al nostru, al românilor. Spuneau foștii învățăcei ai noștri, învățătoare-profesor, într-un recital liric, dedicat Vrancei, azi actori de valoare ai Ansamblului NUNTA SOVEJANĂ:
„De sus, din Munții Vrancei, privirea de-ți rotești/
Tu vei vedea o țară, rotindă, ca-n povești”
Da, o țară! Și, o țară, ca-n povești vei descoperi, privind și din piscul, ce este Miorița, în întregul ei, dar mai cu seamă, testamentul ciobănelului, de fapt, al gândurilor ciobanului vrâncean, după o lungă experiență păstorească, acum lecție la stână, pentru ciobănel.
Iar astă lecție, tot ca bucurie, se va (putea) vedea, tot la Negrilești, la boteitul oilor, dar pe scena Centrului cultural, la aceeași acțiune. E bucuria Ansamblurilor reunite, mai întâi, de a fi invitați, de a fi actori purtători ai unui mesaj al satului. Și reuniții sunt, ca sugestie, simbolic, părinți și copii. Părinții sunt membrii ai Ansamblului Nunta sovejană, al fundației sovejene, de acum consacrat pe multe scene de la Chișinău, Văleni, Soroca,( Republica Moldova), Iași, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Bacău, Brăila, din Rucăr, Dragoslavele, distins cu Diploma de excelență a Universităților Tehnice din Chișinău, Soroca, Iași, ale altor comunități, cu Diploma de Onoare, iar membrii cu Diploma de cetățean de vază al Sovejei, de către Consiliul local Soveja, primarul Ionuț FILIMON.
E mesajul transmis printr-un scenariu realizat de subsemnatul, autor al cărții MIORIȚA. ALTFEL, prin Ansamblul amintit, coregraf învățătoarea Florica MACARIE, dansatoare din copilărie în echipa școlii, a Liceului gălățean, coregraf al Ansamblului școlar „Flori de munte”, la anii la catedră, ansamblu din care provin membri actualului ansamblu consacrat, fuzionat strategic, cu COPII, echipa de dansuri a Școlii Gimnaziale „Simion Mehedinți”, Soveja, începători, dar talentați, pe drumul consacrării, al inițierii, precum ciobănelul, la vârsta ciobănelului fiind ei. Coregraf le este profesor pentru învățământul primar, Maricica Dănuța BÂTCĂ, cândva dansator în echipa școlii sovejene,
Și așa, un alt mesaj, cel de viitor, lansăm: „nu suntem singuri, suntem generații” ce purtăm tradiția-n suflet, școala fiind pe mai departe, pepiniera ansamblurilor ce vor urma. Și ducem tradiția mai departe! Azi, pe scenă, cei ai ansamblului NUNTA SOVEJANĂ, sunt a cincea generație, de la 1954, când s-a constituit prima suită sovejană, sub coregrafia tot a dascălilor școlii, regretatele profesor Florica ALBU și învățătoarea Georgeta HANȚĂ, ce au crescut frumos, productiv, generații de copii ai Sovejei, unii, azi, dansatori, urmași ai dansatorilor de atunci.
Așa, ansamblul sovejan al părinților,simbolic gândit, unit cu cel al copiilor școlii sovejene, aduce în scenă, la Negrilești, la noua ediție a BOTEITULUI, un mesaj complex ce are ca substanță triumfului vieții, ca rezultat al școlii de educație națională, ce este transhumanța, prin Miorița, creație literară, ce vine din vremea când scoală nu era. Este mesajul provocare, al noii cărți MIORIȚA. ALTFEL recent apărută în scrisul vrâncean. Întoarcerea acasă, fie de la iernat, fie din muntele „rai”, are o uriașă importanță morală pentru el, ciobănelul, pentru familia lui. Dorul, iubirea îi cheamă acasă la ai lui, la „brazii și păltinașii”, la „munții mari”, la „paseri”, la „soarele și luna„ și la „stelele” cerului imens al Vrancei, pe care îi adună acolo, în „câmp de mohor”, departe de casă, de universul său familiar, dar și familial – „picior de plai/gură de rai”, din care a plecat, și unde, iată, face nunta sa cu „mândra crăiasă”, având, pe cei cărora dor le poartă, nuntași, preoți, lăutari, nuni, făclii, refăcând în imaginar nunta tradițională vrânceană, în „piciorul de plai”/ gura de rai”, din care plecase, ca „băiet la oi”, cu gând de însurătoare, de viață, și, iată, se întoarce acasă, să fie mire. Și „biruit-au gândul” ciobănelului.
Și acesta e mesajul optimist, matrice morală a românilor, pe care îl aduc sovejenii, copii, simbol al ciobănelului, urmași ai urmașilor, urmașilor ciobăneilor, îl aduc adulții, travestiți în ciobani – părinți ai ciobănelului, și în măicuță bătrâne, azi uniți, ca purtători de tradiție locală, la acest BOTEIT AL OILOR, tradiție mioritică, pe care, păstorii negrileștenii, urmașii urmașii, urmașilor lui Negrilă, spre lauda lor, o face neuitată, nepierdută în vremi, Și prin ei, neuitată fi-va MIORIȚA.
Pe traiectul transhumanței, ciobănelul a purtat un testament semnat de fata de la Joc, cu ac și culoare, cu suflet – acea batistă dată speratului mire. E testament-jurământ al ei, dat la plecare ciobănelului, ce l-a acceptat, tot ca jurământ de așteptare, purtând-o atâta cale, până la întoarcere. Și acum, revenit vremelnic, acasă, în „piciorul de plai/gura de rai, de unde a plecat, „la vale”, pe drumul transhumant, prin locuri străine, alteori potrivnice, aduce acasă în satul său, confirmarea că fie-i-va mire, „fetei de crai”, „mândră crăiasă”, pentru el.
Și-și dau întâlnire.
Și unde altundeva să se întâlnească cei doi protagoniști, din baladă. decât la Joc, Hora tradițională a satului, după care tânjeau, și el, și ea, și unde el, „mândrul ciobănel/tras printr-nu inel” se va ține de mână prin colțurile batistei, din nou, așa precum odată, cu „mândra crăiasă”, viitoarea mireasă, tradițional vorbind, „a lumii”? Că toți ciobăneii vor avea o mireasă! Și „mândră crăiasă”, pentru fiecare, este”. Ați auzit, ați văzut vreodată, la vreo nuntă, altfel de mireasă, decât frumoasă?! Și totul, e cânt și joc, e tras cu coada ochiului, e tras de mânecă, obicei al fetei, de flăcău, să intre în joc, lângă el, sub ochii sclipind de fericire ai mamei, ieșită din joc, de mult, fiind „măicuțe bătrână”, de-acum, „ cu brâu de lână”, că a lăsat „fota roșie”,tot ca tradiție, înlocuind-o cu cea neagră, de îndată ce și-a „pus hicuța- în joc”. Sunt mamele ce l-au așteptat și ele pe ciobănel, dar și ce îl va căuta de acum, însurat la casa lui, rar mai venind pe la casa măicuți, fiindcă, „fata, ca fată, tot mai vine câte-o dată, pe la mamă pe la tată”, dar „un băiat, (chiar cuminte) nu poate crește-un părinte”, zice cântecul, aceluiași autor al Mioriței.
Spectacolul boteitului oilor, e repus, acum la anul de grație 2026, a XXI-a oară, pe marea scenă a uliței satului, de la nașterea gândului de oameni de cultură, a școlii, ai satului Negrilești, spre neuitare a ceea ce azi, fie nu se mai petrece, fie, dacă se mai petrece, și se petrece, nu mai e ce-a fost. Deoarece, „ ceasornicul veșniciei nu bate la fel pentru toți…pentru oameni, bate repede de tot”. Iar „de la dacii lui Decebal, până la bacii stânilor de azi, ai Vrancei, au trecut doar câteva săptămâni de veacuri…iar nepoții, (noi, strănepoții, iată, ce-s în scenă), nu mai știu nimic din vremea bunicilor….”
Dar, pământul Vrancei „are memorie lungă. El nu uită nimic din cele ce-au fost. Și, poate, că noaptea, când cerul, haina cu stele și-ombumbă, își spune poveștile vechi, pe de rost”( Amintirile pământului – M. Beniuc). Ș-apoi, îmi vine iar și iar, iată și-acum, chemați la ceas de sărbătoare, de hodină a minții și a sufletului, de socializare „la streașina satului” , acea retorică întrebare a bâtului Mehedinți, al Sovejei: „Dacă n-ar mai fi câte un colț de țară ca Vracea, cine ar mai ști, cum au trăit bunii și străbunii noștri?!”.
Ei bine, acest subtil și, aparent, fără importanță mesaj, pentru mulți, presupus înțeles, scenic, dar, vai!, neperceput pentru toți exegeții textului literar-capodoperă, trece nevăzut citind Miorița atașat multor „părerisme”(apud Ravini), dar detașat de realitățile vieții păstorești, aduc în scenă sovejenii. Dar spunând boteit, la transhumanță gândim, ori spunând transhumanță, tot la Miorița gândim. Cititorule, spectator poate, în 21 mai, la Negrilești, acest mesaj ți-aduc pe două scene, actorii, unii reali, ciobanii, ciobăneii, sătenii, pe ulițele satului, ca o scenă, alții tot actori, dar dansatori, pe adevărata scenă, în sală, în travesti, părinți, ciobănei, „mândră crăiasă”, „măicuță bătrână”.
Iar mesajul, deși același, diferit se manifestă, la diferiți actori, de vârste diferite, dar toți și toate în contextul bucuriei de a fi, de a iubi viața, tradiția. Cu roluri diferite fiind, și bucuria este de altă natură. Pe uliță, cu oile veți vedea, veți simți, bucuria de a fi cioban, de a fi gospodar al satului, harnic, de a iubi tradiția de se bucura de biruință, pe drum greu; e cea omului de la munte, țăran, ce duce tradiția de gospodar. Și e de natură materială, pusă sub semnul muncii, al griji ciobanilor, față de oaie, animal totem, ce-i oferă totul, inclusiv dragoste.
La cei din scenă, dansatorii, ciobăneii, îndeosebi, tot bucurie, sigur vei vedea, cu emoție trăită de copii, dar alta, altfel, de natură emoționl-sentimentală – cea a întoarcerii acasă, în raiul lui, cea a revederii, ciobănelului cu virtula mireasă, sub ochii strălucind de bucurie, ai părinților, ce-și văd copiii urcând trepte ale vieții, de ei bătute odinioară, „cumpătarea, seninătatea, omenia. E bucuria triumfului vieții, după ce îl bătuse grija gândului „de-a fi să mor”, pe ciobănel. Și, nu mă îndoiesc! Nu prea cred a fi văzută în haina ei, neștiind ce-i Miorița, unii. Că…ignorată, până la uitare, mai e, la aste vremuri.
Deci, în uliță vedem, sigur toți, ciobanul gospodar, bucuros de munca lui. În scenă vedem viitorul gospodar, întors acasă, biruitor în fața perspectivei morții, prin străini. Vedem o virtuală nouă familie. Vedem dansatori. Așa că, deși același e, totuși altul e mesajul adus de sovejeni, desprins din mesajul complex al baladei Miorița, în contextul boteitului, restrâns. Un fel de festival, dedicat Mioriței, păstorului, păstoritului e ceea ce se întâmplă frumos, la Negrilești. Chiar dacă, puțini pe cel ascuns, îl vor simți. Dar, asta e Miorița! Ăsta e cititorul ei, câți mai sunt! Și îmi scria, prietenul de același leat, dar…mai erudit, mult, Victor Ravini: „ Fiecare poate să spuna ce vrea. Nu toți avem aceeași cultură, nu am citi aceleași cărți, nu toți…. .. Important e să nu o uităm” Desigur, Mioița. Și acest îndemn se face la Negrilești, e peste un deceniu.
Și, actorii, mulți, și unii și alții, în frumoasele costume populare de vrâncene, expresie a spirtului creator de capodopere materiale, artistice a omului de la munte, al cărui străvechi părinte, din vechi străvechi, creator de Miorița va fi fost. Și un alt mesaj, vizual, material, ușor de perceput!
Anunțând că Fundația cultural-științifică „SIMION MEHEDINȚI MIORIȚA, din Soveja, curând va inaugura, la cei 180 de ani de la descoperirea Mioriței, aici, la Soveja, în aria genetică certă Vrancea, mult plănuita CASA MIORIȚA, de mine și încă trei poeți ai Vrancei, dispăruți prematur, alături o alte fapte, ce au același numitor comun – tradiție, creație, continuitate, veți înțelege că suntem continuatori ai datinei străbune. Continuitate a tradițiilor valoroase de muncă și de viață, continuitate a gândului, a frumosului, a încrederii în reușită…în viață, sunt aste fapte.
Și mie, profesorul de limba română, de 63 de ani în chiar cuibul capodoperei, unde , cine știe?, sunt urmașii, urmașilor, urmașilor posibilului cioban, autor al Mioriței, mi-a revenit misia, datorie de mare onoare și răspundere să dau viață CASEI MIORIȚA, vis vechi, de peste 30 de ani, și al meu, cu cei trei artiști ai scrisului vrâncean, la tabăra națională de limbă română, a finaliștilor pe țară, a concursului „Mihai Eminecu” , unde, director fiind, am organizat întâlnirea ucenicilor în ale scrisului, cu consacrați ai scrisului vrâncean – Traian OLTEANU, Florin MUSCALU și Dumitru PRICOP, urcați, din păcate, azi în steaua lor, din care în nopți târzii, luminează ca ea. Și Birui-tau gândul!”
Și toate se-adună în unul singur – Vrancea-și promovează tradițiiule, valorile, oamenii creatori de frumos. Și-i socializează. Iar Centrul Cultural Vrancea este promotor al acestora prin Centrul Cultural Negrilești, prin, iată fundația sovejană, în parteneriat, acum, cu școala sovejană.
Și gând îmi e ca, în viitor, începând cu chiar anul 2027, Fundația cultural științifică „Simion Mehedinți Miorița”, Soveja, Centrul Cultural Vrancea și prestigiosa Asociație pentru Dezvoltare Teritorială integrată Țara Vrancei, Primăria Negrilești, să ne unim forțele într-un proiect comun, defalcat pe Negrilești-Soveja, tot la Înălțare, inaugurând în „picior de plai/gură de rai/ Vrancea, Festivalul La izvoarele Mioriței, tot ca o continuitate, sub nobil gând de școală a educației noastre naționale. Și poate o tabără Miorița, la CASA MIORIȚA, de scurtă durată, cu elevii gimnaziști ai Vrancei, prin ospeție, cultivând astfel și prietenia dintre urmașii păstorului, autor al Mioriței, se va naște. Socializare!
Birui-va, oare, și acest gând!
profesor Constantin MACARIE
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Ziua Eroilor, marcată cu emoție la Garoafa și Ciușlea: elevii au omagiat memoria celor căzuți pentru România
De același autor
Doliu în învățământul vrâncean: Profesorul Ion Petrișor din Câmpuri, model de dascăl, comemorat de comunitatea din Soveja și Valea Șușiței
Anunțuri ZdV Premium
Raporteaza comentariu
In curs de procesare…[analyse_source url=”https://ziaruldevrancea.ro/special/educatie/boteitul-oilor-la-negrilesti-traditia-pastoreasca-a-vrancei-intre-transhumanta-miorita-si-memoria-satului”]