Europa între Washington și Beijing: cum devin relațiile China–UE o extensie a rivalității sino-americane?…

Textul se remarcă prin relevanța sa analitică, oferind o reconstrucție coerentă a modului în care un expert chinez interpretează relațiile dintre China și Uniunea Europeană din perspectiva geopoliticii și a competiției dintre marile puteri.

Sursa foto: aici.

Textul se remarcă prin relevanța sa analitică, oferind o
reconstrucție coerentă a modului în care un expert chinez interpretează
relațiile dintre China și Uniunea Europeană din perspectiva geopoliticii și a
competiției dintre marile puteri.

Analiza propune o incursiune în logica strategică a
Beijingului și răspunde unor întrebări esențiale: de ce China acordă o
importanță majoră Europei, cum este perceput rolul SUA în relația China–UE, de
ce conceptul de „rival sistemic” este considerat un factor structural de
tensiune și cum sunt abordate teme sensibile precum Taiwanul sau politicile de
„de-risking”. În acest sens, materialul depășește nivelul descriptiv al
știrilor curente și facilitează o înțelegere mai profundă a mecanismelor care
modelează dinamica relațiilor internaționale.

Totodată, analiza abordează teme de prim-plan ale agendei
globale, precum relațiile transatlantice în contextul revenirii lui Donald
Trump, repoziționarea Europei între SUA, China și Rusia, competiția
tehnologică, inclusiv în domeniul 5G și al semiconductorilor, precum și
securitatea energetică și reziliența lanțurilor de aprovizionare. Relevanța
acestor subiecte depășește cadrul teoretic, având implicații directe pentru
Uniunea Europeană și, implicit, pentru România.

Un alt element definitoriu al textului îl reprezintă
unghiul său analitic, provocator și, pe alocuri, „sensibil”. Departe
de a fi neutră, analiza pune sub semnul întrebării autonomia strategică
europeană, conturând totodată imaginea unei Europe aflate într-o poziție intermediară
între marile puteri și formulând ipoteze sensibile, precum rolul potențial al
forțelor politice de extremă dreapta în reconfigurarea relațiilor sino-europene.

Tocmai această perspectivă stimulează reflecția critică
și diferențiază demersul de abordările pur informative.

Redăm în continuare traducerea din
limba chineză a materialului
menționatmai sus:

Song
Luzheng: De ce relațiile dintre China și Europa au devenit tot mai asemănătoare
cu cele dintre China și SUA în era Trump? Cum poate fi depășită această situație în viitor?

Astăzi
doresc să aduc în discuție tema: „De ce relațiile dintre China și Europa
tind să se ‘sino-americanizeze’ în era Trump și cum poate fi depășit acest
blocaj în viitor?”

Însăși
formularea subiectului indică faptul că analizez relațiile sino-europene din
perspectiva geopoliticii și a competiției dintre marile puteri, nu exclusiv
dintr-un unghi bilateral, limitat la dimensiunile politice, economice sau
culturale. Intervenția de față propune o analiză structurată pe trei direcții principale:
           

În
primul rând, care este valoarea relației China–Europa și de ce cele două părți
rămân relevante una pentru cealaltă?
           

În
al doilea rând, de ce, odată cu revenirea lui Donald Trump la putere, relațiile
sino-europene nu s-au ameliorat, ci, dimpotrivă, au devenit tot mai subsumate
logicii relației China–SUA?
            În
al treilea rând, unde se află posibilele puncte de „dezgheț” și cum poate fi
depășit actualul impas?

Din
perspectiva Chinei, relațiile cu Europa au, în esență, trei valori strategice
majore. În contextul competiției strategice dintre
China și SUA,
Uniunea Europeană, în calitate de actor terț, joacă un rol potențial decisiv, poziționarea sa putând influența în mod semnificativ echilibrul acestei
rivalități. Din această perspectivă, obiectivul strategic al Chinei este ca UE
să nu se alinieze complet cu SUA,
iar menținerea unei anumite distanțe față de Washington este considerată
esențială. Aceasta constituie principala valoare strategică a relației. În
consecință, relațiile China–UE nu pot fi înțelese exclusiv ca un raport
bilateral, ci trebuie analizate și prin prisma rolului actorilor terți, a căror
influență poate deveni, în anumite contexte, decisivă.

O
a doua dimensiune esențială privește rolul Uniunii Europene ca sursă majoră de
piață, tehnologie și capital pentru China, o
relevanță accentuată în contextul măsurilor de restricționare și „decuplare”
promovate de SUA.

În
2025, China și Europa au fost reciproc al doilea partener comercial ca
importanță, schimburile bilaterale reprezentând aproximativ 13% din totalul
comerțului exterior al Chinei. Uniunea Europeană constituie a doua sursă de
importuri de produse de înaltă tehnologie pentru China și a treia piață de
export, iar în același an importurile din Europa au crescut cu 11,1%.

O
a treia dimensiune vizează capacitatea Europei de a influența SUA, o constantă a relațiilor internaționale
încă din perioada postbelică. De exemplu, în timpul Războiului din Coreea, guvernul britanic a
descurajat Washingtonul să utilizeze arme nucleare împotriva Chinei. În
perioada administrației Joe Biden, relațiile sino-americane au fost extrem de
tensionate, pe fondul vizitei Nancy Pelosi în Taiwan și al incidentului
balonului. Presa franceză a relatat că Europa, din considerente legate de
confruntarea cu Rusia, a încurajat SUA
să detensioneze relațiile cu Beijingul. Desigur, această influență nu este
simetrică, întrucât impactul SUA
asupra Europei rămâne mai puternic.

Pe
de altă parte, China este, la rândul său, de o importanță majoră pentru Uniunea
Europeană. Atât pe termen lung, cât și în contextul actual, Europa are nevoie
de China în mai multe direcții esențiale. O
primă dimensiune ține de consolidarea autonomiei strategice și promovarea unei
ordini multipolare, aceasta
fiind cea mai importantă miză. O
a doua vizează contribuția Chinei la soluționarea conflictului ruso-ucrainean
sau, cel puțin, evitarea sprijinului militar acordat Rusiei. O a treia se referă la gestionarea marilor
provocări globale, precum schimbările climatice, unde implicarea Chinei este
indispensabilă. Pe
plan economic, dependențele sunt semnificative: China furnizează Uniunii
Europene 98% din necesarul de pământuri rare, 97% din litiu și 93% din magneziu, resurse esențiale pentru industrii precum
semiconductorii, bateriile pentru vehicule electrice sau energia regenerabilă.
În fine, în contextul actual marcat de revenirea lui Donald Trump, cooperarea
cu China poate contribui la menținerea stabilității ordinii internaționale,
atât politice, cât și economice, contrabalansând incertitudinile generate de
această evoluție.

Acest
fapt indică faptul că, în actualul context internațional, relațiile dintre
China și Uniunea Europeană nu vor atinge nivelul de ostilitate existent în
relația cu Rusia. Cele două părți pot continua, chiar și într-un cadru marcat
de prudență și măsuri de precauție, să mențină dialogul și cooperarea.

În
ceea ce privește evoluția relațiilor sino-europene după revenirea lui Donald
Trump la putere, se ridică întrebarea de ce acestea nu doar că nu s-au
îmbunătățit, ci, dimpotrivă, au devenit tot mai marcate de logica relației
China–SUA.

Odată
cu revenirea lui Trump la Casa Albă, în China a existat așteptarea apariției
unei oportunități istorice de ameliorare semnificativă a relațiilor cu Europa.
Cu toate acestea, deși o serie de acțiuni ale administrației Trump, apropierea față de Rusia, declanșarea
unor războaie tarifare, sprijinul acordat partidelor de extremă dreapta din
Europa, tentativele de anexare a Groenlandei care au afectat suveranitatea
europeană, precum și amenințările de intervenție militară împotriva Venezuelei
și Iranului, cu implicații asupra ordinii internaționale, au
afectat grav securitatea, economia, coeziunea și valorile europene, relațiile
dintre China și Uniunea Europeană nu au cunoscut o îmbunătățire
corespunzătoare.

Sursa: aici

Dimpotrivă,
tensiunile nu doar că nu s-au diminuat, ci s-au amplificat. În special în a
doua jumătate a anului 2025 au avut loc o serie de episoade grave. Un prim
exemplu îl constituie anularea temporară a vizitei în China a ministrului de
externe al Germaniei, Wadephul. Anterior, acesta formulase în repetate rânduri
declarații considerate inadecvate de partea chineză pe tema Taiwanului,
afirmând că opoziția față de o modificare prin forță a statu-quo-ului în
Strâmtoarea Taiwan este în interesul Germaniei. În schimb, în contextul
acțiunilor militare ale SUA
împotriva Iranului, nu a exprimat o poziție similară de opoziție față de
schimbarea prin forță a situației din Orientul Mijlociu. Un episod comparabil
în relațiile chino-germane a avut loc în 1995, tot în legătură cu Taiwanul,
când Germania a vândut nave de război Taipeiului, afectând grav interesele
fundamentale ale Chinei.

Un
al doilea exemplu îl reprezintă acțiunile guvernului olandez, care, invocând
securitatea națională și utilizând o lege din perioada Războiului Rece
(adoptată în 1952), a ignorat regulile economiei internaționale și a procedat,
într-o manieră fără precedent, la preluarea forțată a companiei chineze
Nexperia. Aceasta este, de altfel, prima aplicare a respectivei legi de la
adoptarea sa. În timp de pace, o astfel de abordare extremă față de o companie
străină poate fi considerată fără precedent. După izbucnirea conflictului ruso-ucrainean,
confiscarea reciprocă a activelor între Rusia și statele occidentale a avut loc
în context de război. Chiar și în cazul unor state în curs de dezvoltare,
precum Venezuela, procesele de naționalizare au vizat, de regulă, achiziția
forțată a unor companii americane. Prin urmare, gravitatea acestui incident
este evidentă.

Un
al treilea exemplu îl constituie decizia Parlamentului European de a ignora
opoziția fermă și demersurile diplomatice oficiale ale Chinei, permițând unor
figuri proeminente asociate mișcării „independenței Taiwanului”, precum Hsiao
Bi-khim, să intre în clădirea Parlamentului European pentru a participa la o
reuniune anuală și a desfășura activități cu caracter separatist. În acest
context, Misiunea Chinei pe lângă Uniunea Europeană (*reprezentanța diplomatică oficială a
R.P.C. la Bruxelles) a formulat un protest ferm,
utilizând în mod repetat patru calificative severe: acțiunile respective
„afectează grav interesele fundamentale ale Chinei, încalcă grav principiul „unei
singure Chine”, constituie o ingerință gravă în afacerile interne ale Chinei și
subminează grav încrederea politică reciprocă dintre China și Uniunea
Europeană”. Cu toate acestea, din considerente strategice, China nu a recurs la
măsuri de retorsiune.

Ceea
ce distinge aceste trei episoade este faptul că, în confruntarea cu China,
Europa a ajuns, în mod surprinzător, să adopte poziții chiar mai ferme decât
SUA.

Tendința
de „americanizare” a relațiilor sino-europene are multiple explicații, însă la
baza sa se regăsesc trei cauze fundamentale.

Un
prim factor este dependența Europei de SUA, manifestată pe
două paliere. În ceea ce privește relația China–SUA, experiența istorică arată
că evoluția relațiilor China–Europa a fost, în mare măsură, condiționată de
dinamica sino-americană. Abia după vizita lui Richard Nixon în China au fost
stabilite relațiile diplomatice sino-europene. După încheierea Războiului Rece,
odată cu dispariția relației de tip alianță dintre China și SUA, natura
relațiilor China–Europa s-a modificat, iar frecvența tensiunilor a crescut.
Începând cu 2017, SUA au abandonat politica de angajament față de China,
orientându-se către o strategie de descurajare și limitare pe multiple planuri;
în acest context, chiar dacă Europa nu a urmat în totalitate această direcție,
relațiile sino-europene au cunoscut, la rândul lor, un declin.

Pe
de altă parte, după izbucnirea conflictului ruso-ucrainean în 2022, dependența
Europei față de SUA s-a consolidat într-o manieră fără precedent, de la
dimensiunea securității până la cea tehnologică și energetică. Acest lucru
explică de ce, în timpul primului mandat al lui Donald Trump, Europa a fost
încă în măsură să intre într-un conflict comercial cu SUA pe tema tarifelor, în
timp ce în cel de-al doilea mandat a acceptat fără rezistență acorduri
comerciale inegale. Problema esențială este că, atunci când Europa adoptă o
atitudine de non-rezistență în fața unei Americi conduse de Trump, „cartea
chineză”, respectiv valoarea strategică a Chinei ca factor de echilibru pentru
Europa, se reduce practic la zero. Mai mult, pentru a răspunde așteptărilor
Washingtonului și a menține sprijinul american, Europa tinde să adopte o
poziție și mai dură față de China. Acesta constituie unul dintre principalele
motive pentru care revenirea lui Trump la Casa Albă nu a generat beneficii
pentru relațiile China–Uniunea Europeană.

Un
al doilea factor îl constituie transformarea calitativă a modului în care
Europa percepe China.

În
martie 2019, Uniunea Europeană a publicat documentul „UE–China: o perspectivă
strategică”, în care, pentru prima dată, China a fost definită drept „rival
sistemic”. Caracterul surprinzător al acestei poziționări devine evident dacă
avem în vedere contextul de la acel moment: criza din Crimeea avusese deja loc,
iar administrația Trump era în funcție, Europa confruntându-se simultan cu
presiuni din partea Rusiei și a SUA. Dintr-o logică geopolitică clasică, ar fi fost de
așteptat ca Europa să caute o apropiere de China pentru a face față acestor
provocări; în realitate, a ales direcția opusă.

În
esență, Europa consideră că modelul de guvernanță, sistemul economic și
traiectoria de dezvoltare ale Chinei nu doar că oferă o alternativă la nivel
global, ci pun sub semnul întrebării interesele, valorile și influența Uniunii
Europene. Mai mult, această percepție este amplificată de convingerea că
ascensiunea Chinei ar putea afecta chiar poziția dominantă a civilizației
occidentale. În acest cadru interpretativ, Rusia și SUA sunt percepute ca amenințări punctuale, limitate la
anumite dimensiuni, în timp ce China este văzută ca o provocare de natură
sistemică. Cele trei episoade grave menționate anterior se înscriu, de altfel,
în mod logic în această paradigmă.

Evoluțiile
din ultimii ani confirmă faptul că Uniunea Europeană nu s-a limitat la
formularea unui concept teoretic, ci a transpus în practică această abordare
față de China. Pandemia de COVID-19 și conflictul ruso-ucrainean nu au
constituit cauze ale acestei orientări, ci au acționat mai degrabă ca factori
de accelerare și amplificare a unei tendințe deja existente.

Un
exemplu relevant îl oferă reacțiile europene în contextul tensiunilor dintre SUA și Iran. După escaladarea conflictului, creșterea
abruptă a prețurilor la energie a afectat sever economia globală, iar Europa,
puternic dependentă de importurile energetice, a resimțit în mod deosebit
aceste efecte. În timp ce atenția internațională era concentrată asupra
Orientului Mijlociu, la 20 martie, presa belgiană a relatat că prim-ministrul
Belgiei, Bart De Wever, i-a adresat o scrisoare președintei Comisiei Europene,
Ursula von der Leyen, solicitând adoptarea unei poziții mai ferme față de
China, pe motiv că aceasta „subminează economia europeană”. Totodată, el a
susținut că actualul cadru de definire a relației UE–China „partener,
competitor economic și rival sistemic”, ar fi depășit, sugerând reducerea sa la dimensiunea de
rivalitate sistemică, și a cerut includerea competiției cu China pe agenda
summitului european din 23 aprilie.

În
realitate, crizele majore care au afectat economia europeană în ultimele
decenii,
de la criza datoriilor suverane, la criza energetică
declanșată în 2022 și până la actualele tensiuni comerciale globale,
nu au o legătură directă cu China. Cu toate acestea,
concluzia potrivit căreia China ar „distruge economia europeană” reflectă, în
mod sugestiv, starea actuală a relațiilor dintre China și Uniunea Europeană.

Tocmai
aceste două cauze au generat și un al treilea element care, în mod normal, nu
ar fi trebuit să constituie o problemă, dar care a devenit una la nivel micro,
concret: Taiwanul. Acesta s-a transformat într-un al treilea factor determinant
al relațiilor actuale dintre China și Europa. Desigur, este vorba despre un
factor extern.

În
mod tradițional, spre deosebire de SUA, Europa nu a avut legături istorice conflictuale cu
Taiwanul. În plus, Europa contemporană nu mai urmărește competiții hegemonice,
iar Taiwanul nu prezintă pentru aceasta un interes strategic direct. Cu atât
mai mult cu cât distanța geografică este considerabilă, iar capacitatea de
intervenție a Europei este limitată. Acesta este motivul pentru care, o lungă
perioadă de timp, problema Taiwanului nu a existat în relațiile dintre China și
Europa.

În
ultimii ani însă, implicarea Europei în chestiunea Strâmtorii Taiwan a devenit
tot mai frecventă. Schimburile și contactele legate de Taiwan, atât la nivel
parlamentar, cât și guvernamental, au crescut semnificativ, la fel și numărul
inițiativelor legislative adoptate de parlamentele europene. În 2024,
Parlamentul European a adoptat chiar o rezoluție referitoare la Rezoluția 2758
a ONU, reiterând sprijinul pentru participarea Taiwanului în organizațiile
internaționale. Aceste evoluții au culminat recent cu incidentul extrem de
provocator al prezenței și discursului susținut în Parlamentul European de
către o figură asociată mișcării pentru independența Taiwanului, Hsiao Bi-khim.

Din
perspectiva actuală a Europei, Taiwanul capătă o relevanță multiplă. Pe de o
parte, el servește drept instrument prin care Europa își demonstrează alinierea
față de Statele Unite și își afirmă importanța în relația transatlantică. Pe de
altă parte, în condițiile în care China este percepută drept un rival sistemic,
utilizarea „cartei Taiwanului” și obstrucționarea procesului de reunificare
reprezintă pentru Europa mijloace directe și relativ puțin costisitoare de
presiune. Totodată, prevalează convingerea că un conflict între cele două
maluri ale Strâmtorii Taiwan ar avea costuri insuportabile la nivel global,
ceea ce impune evitarea acestuia, în prezent, prin măsuri orientate în principal spre
limitarea acțiunilor Chinei. Nu în ultimul rând, Europa consideră că
soluționarea chestiunii Taiwanului a intrat într-o fază critică, de tip
„numărătoare inversă”. Din dorința de a nu repeta experiența conflictului
ruso-ucrainean, în
care dependența energetică de Rusia a generat pierderi semnificative, Europa urmărește nu doar prevenirea unui eventual
conflict, ci și pregătirea pentru consecințele acestuia. În acest context, pe
lângă intensificarea sprijinului pentru Taiwan, se conturează și eforturi de
reducere a dependențelor față de China în domenii-cheie, precum materiile prime
critice și lanțurile de aprovizionare. Cazul restricțiilor din sectorul
semiconductorilor din Olanda trebuie înțeles în această logică, reprezentând,
în esență, o pregătire pentru un posibil scenariu de confruntare.

În
fața tendinței tot mai accentuate de „americanizare” a relațiilor China–Europa,
se ridică întrebarea privind modul în care China ar trebui să răspundă. O
posibilă direcție este observarea modului în care acționează chiar aliatul
Europei, SUA: prin conflictul ruso-ucrainean, Washingtonul nu doar că a slăbit
Europa, ci a și consolidat dependența acesteia față de sine. Dacă o astfel de
dinamică este vizibilă chiar între aliați, atunci, în condițiile în care Europa
consideră China un rival sistemic, Beijingul nu poate decât să ia în calcul
lecțiile oferite de abordarea americană.

A
treia chestiune privește identificarea unui posibil punct de detensionare
(„spargere a gheții”) în relațiile dintre China și Europa.

În
opinia mea, pe termen scurt se conturează două asemenea posibile puncte de
inflexiune. Unul este marcat de un grad ridicat de incertitudine, în timp ce
celălalt prezintă o probabilitate mult mai mare de materializare.

De
la începutul anului 2026, relațiile China–Europa se confruntă cu o serie de
schimbări externe majore, care creează premisele unei eventuale recalibrări.
Privite în ansamblu, aceste evoluții ar putea favoriza apariția primului punct
de detensionare.

Aceste
transformări pot fi grupate în trei categorii principale.

O
primă categorie vizează mutațiile profunde din politica SUA, care ar marca o trecere de la izolaționism la
expansionism. Printre exemplele invocate se numără acțiuni precum presupusa
„răpire” a președintelui Venezuelei, Nicolás Maduro, amenințările repetate
privind anexarea Groenlandei, teritoriu aparținând Danemarca, stat membru al NATO și al
UE, utilizarea unilaterală a forței împotriva Iranului în
cadrul unor negocieri, fără consultarea partenerilor europeni, precum și
nemulțumirea față de pozițiile de neutralitate adoptate de aliații europeni,
însoțită de reluarea discuțiilor privind o posibilă retragere din NATO.

Aceste
evoluții au generat patru consecințe principale.

În
primul rând, prin acțiuni concrete, Donald Trump a dat consistență noii sale
orientări de tip „neo-monroist” („doctrina Trump”): replierea asupra emisferei
vestice și prioritatea acordată intereselor proprii imediate. În această
logică, Orientul Mijlociu capătă o importanță mai mare decât Europa. Or, în
același timp, Europa resimte acut nevoia prezenței și sprijinului militar
american: de peste un an, Rusia își accelerează avansul în Ucraina, iar
presiunea resimțită de Europa, aceea de a fi lăsată în plan secund,
devine tot mai pronunțată.

În
al doilea rând, s-a conturat un consens asupra faptului că ipoteza anexării
Groenlandei de către SUA reprezintă o amenințare reală. Intențiile lui Trump nu mai sunt puse sub
semnul îndoielii. Eventualele concesii de moment nu echivalează cu o renunțare
la acest obiectiv, iar oportunitatea unei reluări a demersului rămâne deschisă.
Chiar și în timpul tensiunilor dintre SUA și Iran, nemulțumirea lui Trump față de pasivitatea
aliaților europeni a fost însoțită de readucerea în discuție a acestei
chestiuni, ca instrument de presiune.

Dacă
scenariul anexării Groenlandei s-ar materializa, iar amenințările privind
retragerea din NATO, motivate de insatisfacția față de comportamentul
aliaților, ar deveni realitate, ambele ar conduce la aceeași consecință:
subminarea profundă, pe plan militar și diplomatic, a relației transatlantice.
Într-un asemenea context, s-ar putea contura premisele unei detensionări în
relațiile dintre China și Europa.

În
al treilea rând, SUA se îndepărtează în mod vizibil de ordinea internațională existentă, chiar
dacă aceasta nu a fost încă destrămată. Pentru Europa, menținerea acestei
ordini rămâne esențială pentru protejarea propriilor interese, ceea ce
determină o escaladare a divergențelor la nivel strategic, dincolo de
dimensiunea strict economică sau de disputele comerciale.

Nu
în ultimul rând, Europa se confruntă cu o accentuare a dilemelor de natură morală,
concomitent cu o erodare suplimentară a puterii sale de influență („soft
power”).

Pe
de o parte, din perspectiva Europei, acțiuni precum răpirea lui Nicolás Maduro
și atacurile asupra Iranului sunt, prin natura lor, comparabile cu cele ale
Rusiei, în sensul că reprezintă încălcări ale dreptului internațional și ale
Cartei Organizația Națiunilor Unite. Cu toate acestea, din rațiuni de interes
practic, Uniunea Europeană nu își permite nici să le condamne, nici să adopte
sancțiuni. Pentru o Europă care a pus în mod tradițional accent pe dimensiunea
normativă și morală, această situație o împinge într-un colț al dublelor
standarde, echivalent cu o formă de auto-negare.

Pe
de altă parte, Europa se află într-o confruntare amplă cu Rusia, însă aceasta
vizează Ucraina, stat care nu este membru nici al NATO, nici al Uniunii Europene. Cu alte
cuvinte, Rusia nu a încălcat suveranitatea unui stat membru NATO. În schimb,
Statele Unite evocă posibilitatea anexării teritoriului danez, iar Danemarca
este, în mod evident, membru atât al NATO, cât și al Uniunii Europene. Din
perspectiva intereselor de securitate, dar și a percepției opiniei publice,
Europa a ajuns să considere SUA drept principala amenințare. Cu toate acestea,
în plan concret, atitudinea rămâne una de acomodare și evitare a confruntării.

Vom
reveni cu continuarea acestei  analize în
materialul următor.

Sursa: aici

Paula Toma este
Director executiv al Centrului de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul
Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.