Destăinuirile lui Mario Draghi la Timişoara despre celebrul moment al salvării euro prin expresia „Whate

♦ Primii ani la Trezoreria italiană mi-au schimbat viaţa ♦ Suntem într-o poziţie mai bună decât în criza petrolului din anii ‘70 pentru că avem euro ♦ Inflaţia va fi învinsă prin accelerarea digitalizării şi investiţiilor în IA ♦ Sunt progrese ale UE de la publicarea raportului Draghi în 2024, mai ales în sectorul privat ♦ Populiştii inteligenţi nu fac după alegeri ce-au spus înainte de alegeri ♦ Bancherii centrali ar trebui să vorbească mai mult astăzi.

Bancherul Mario Draghi, fost preşedinte al Băncii Centrale Europene, cele­bru pentru fraza „vom face orice e posibil pentru a salva euro“ în 2012 şi pentru Raportul Draghi privind competivitatea Uniunii Europene din 2024, a vorbit la sfârşitul săptămânii trecute la Timişoara la Tech Talks, eveniment organizat de Universitatea Politehnică din Timişoara.

Din toate funcţiile pe care le-am avut, cred că cea care m-a schimbat cel mai mult a fost cea academică – poate pentru că a fost primul meu loc de muncă, poate pentru că a repre­zentat o schimbare culturală imensă: să mă mut din Italia de la începutul anilor ’70 la MIT (mare universitate americană -n.red). Am petrecut trei ani acolo pentru doctorat. A fost o experienţă care mi-a schimbat cu adevărat viaţa. După aceea, partea cea mai dificilă au fost primii ani la Trezorerie. La începutul anilor ’90, Italia era în criză. Acumulasem un raport datorie/PIB care era cam la nivelul de astăzi, dar faţă de astăzi creşterea PIB-ului era dezastruoasă. Aveam o inflaţie de 11–12% pe an, iar apoi în ’92, au urmat falimente uria­şe, incapacităţi de plată ale com­paniilor de stat. Şi atunci lumea a înce­put să pună la îndoială dacă Italia va reuşi vreodată să facă faţă propriei datorii uriaşe. A fost probabil cel mai dificil moment, pentru că nu avuse­sem niciodată înainte experienţă în gestionarea crizelor.

 

Responsabilitatea unui bancher central

M-am gândit mereu că de deci­ziile mele depinde viaţa a milioane de oameni. Şi primul lucru care îmi ve­nea în minte ori de câte ori mă aflam în poziţii în care trebuia să iau decizii cu consecinţe asupra milioanelor de oameni – primul lucru care îmi venea în minte era că eu nu contez. Cu alte cuvinte, cariera mea nu contează. Viitorul meu nu contează. Şi odată ce te eliberezi de orice calcul personal, de orice strategie, şi te concentrezi cu adevărat doar pe cum poţi face faţă cel mai bine acelui moment – atunci eşti în starea psihologică potrivită pentru a gestiona o criză. Altfel, începi să te gândeşti la ce e mai bine pentru tine. La ce te face să pari mai bun în ochii celorlalţi. La modul gene­ral, la ce ar putea favoriza viitorul tău politic. Şi atunci începi să gestionezi criza prost. Dar asta vine natural. Adică, nu îmi arog niciun merit pentru asta. Aşa eram eu.

 

Cum este criza actuală a petrolului faţă de cea din anii 70?

Există foarte, foarte multe simili­tudini între cele două perioade. Criză energetică, războaie şi disfuncţiona­li­tăţi – sau episoade majore – în funcţio­narea democraţiei americane. Criza anilor ’70, de la începutul deceniului, a fost însoţită de scandalul Watergate. Acesta a fost primul exemplu de disfuncţionalitate a acelei democraţii. Apoi, războiul – Războiul de Yom Kippur, din ’73, dintre Israel şi statele din Orientul Mijlociu. O explozie a preţurilor petrolului. Şi distrugerea ordinii internaţionale care supravie­ţuise până atunci – şi care, de altfel, funcţionase foarte bine. Oferise lumii rate de creştere care nu aveau să mai fie atinse după aceea. Sistemul Bretton Woods – în 1971, cred, Pre­şedintele Nixon declară acel sistem încheiat. Şi astfel, toate monedele lumii care fuseseră, într-un fel sau altul, legate de dolar, au început să fluctueze haotic.

Astăzi, am traversat trei – patru – episoade de acelaşi tip. Avem unele disfuncţionalităţi în democraţia ame­ri­cană. Am avut războiul din Orientul Mijlociu. Am avut o criză energetică. Şi am avut abandonarea sistemului co­mercial multilateral pe care îl a­veam înainte – un sistem în care exista o mare putere, Statele Unite, care asigurase practic funcţionarea lui – în sensul că garanta respectarea reguli­lor OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Iar acum au abandonat acele reguli. Am trecut de la o lume multilaterală – unde deciziile se iau în comun – la o lume a deciziei unilate­rale, în care o singură ţară decide să modifice tarifele vamale.

Diferenţa majoră este însă că am învăţat lecţia. Avem euro şi am învă­ţat lecţiile politicii monetare. Sincer, cred că acum suntem într-o poziţie mai bună. Depindem mult mai puţin de combustibilii fosili. Şi, în ansamblu, lanţurile noastre de aprovizionare sunt mult mai flexibile.

 

Care este situaţia în prezent?

Statele Unite şi Europa se află în poziţii diferite în ceea ce priveşte politica monetară. Creşterea agregată din Statele Unite a fost revizuită în sus de FMI (Fondul Monetar Internaţio­nal), cu mai puţin de o lună în urmă, în timp ce creşterea din Europa a fost revizuită în jos.

Probabil că vom intra în recesiune în Europa, iar în SUA nu există nimic asemănător. Ceea ce implică, într-un fel, că inflaţia va reprezenta un risc mai mare în Statele Unite decât în Europa. Acesta este primul lucru pe care îl vedem. Al doilea lucru, însă, este că avem experienţa inflaţiei din 2022–2023. Povestea acelei inflaţii – şi motivul pentru care toate băncile cen­trale au reacţionat oarecum târziu – este destul de interesantă. Totul por­neşte, sincer, de la o criză energetică – de data aceasta venită din Rusia. Pre­ţurile gazului natural au crescut – exis­tau şi alte evenimente naturale: un sezon slab agricol în America Latină şi multe altele. Dar cel mai important lucru a fost că preţurile gazului natu­ral urcau constant, continuu, fără dra­matism – astfel că lumea a crezut că e un fenomen temporar. Că vor scădea. Dar au continuat să urce.

Şi apoi, când a început războiul – când Rusia a invadat Ucraina -, re­zervele de gaz natural din toată Europa erau la minim. De ce? Po­ves­tea este că, de fapt, Gazprom – princi­pala companie rusă de gaze – livrase timp de un an şi jumătate gaz natural la minimul contractual, astfel că ni­meni nu putuse reface stocurile. Dar asta nu fusese considerată deosebit de îngrijorătoare. Apăreau poveşti des­pre o conductă avariată, tot felul de explicaţii diferite o dată la trei-patru luni. Oricum, spun toate astea pentru că justifică parţial reacţia tardivă a băncilor centrale.

După COVID, lumea era – în Statele Unite mult mai mult decât în Europa – plină de lichidităţi. SUA a cheltuit masiv, dar şi, din nou, în SUA au existat trei – acum de fapt patru – valuri de expansiune fiscală fără pre­ce­dent. A existat risipa fiscală incre­di­bilă din timpul pandemiei, apoi două runde de expansiune fiscală sub admi­nis­traţia Biden, care au alimen­tat clar inflaţia. Iar al treilea – de fapt al patru­lea – episod este Big Beautiful Deal al Preşedintelui Trump din anul trecut. Şi asta va fi, din nou, un alt efort major de cheltuieli. Pe deasupra, acum avem şi cheltuielile de război. Deci conti­nuăm să acumulăm deficite.

În Europa, situaţia a fost mai pu­ţin acută. Dar şi în Europa, oamenii aveau lichidităţi. Şi ceea ce s-a întâm­plat a fost că economia şi-a revenit brusc. Eram la acea vreme în guvern, în Italia. Într-un an şi jumătate, am recuperat de la COVID cu o creştere de 10,5% în PIB real – ceea ce a ajutat enorm la gestionarea datoriei. Dar, în esenţă, condiţiile erau propice pentru inflaţie.

 

Dar cum vor răspunde băncile centrale?

Aş răspunde: depinde – e diferit în SUA faţă de Europa. În ce sens? În SUA, argumentul pentru o reacţie – pentru o reacţie mai rapidă – există, pentru că atât creşterea cât şi inflaţia sunt în urcare. Şi în ciuda faptului că SUA este un exportator net de ener­gie. Preşedintele Trump a descoperit că piaţa petrolului este o piaţă mon­dială. Iar dacă producătorii americani exportă petrol, ei vor fixa preţul petrolului la fel şi în interiorul Statelor Unite.

De aceea preţul carburanţilor la pompă a urcat atât de mult în SUA – aproape 5 dolari pe galon acum. În Europa, argumentul pentru o reacţie există şi el. Şi gândiţi-vă: dobânzile din Europa sunt mai mici decât în SUA. Prin urmare, argumentul pen­tru o reacţie din acest unghi este chiar mai puternic. Deci, deşi creşterea nu este excepţională, începi să vezi – adi­că, nu vrei să vezi cum toţi indica­torii aşa-numitelor efecte de runda a doua pornesc în sus simultan, pentru că atunci e prea târziu. Deci când îi vezi pe primii că urcă, mai bine acţionezi.

 

Ce va face noul şef al FED, Kevin Warsh?

Kevin a fost mereu pe o poziţie foarte conservatoare în ceea ce pri­veş­te politica monetară. Este conside­rat un hawk, are o viziune mai agre­sivă. Şi deci la ce ne-am aştepta în a­ceastă situaţie – ar înăspri imediat poli­tica monetară. Deci, în primul rând, nu ar reduce dobânzile. Şi, apropo, noile cifre privind creşterea din SUA şi o piaţă a muncii destul de solidă au amuţit practic aşteptările referitoare la cele două reduceri de dobândă – aşteptări care, în linii mari, erau împărtăşite de pieţe cu o lună şi jumătate în urmă. Dar, totodată, Preşedintele Trump a făcut clar că se aşteaptă ca dobânzile să scadă. Pentru că asta este foarte important pentru politica lui de reducere a costului creditelor ipotecare.

Şi acum – acestea, apropo, între timp urcă. Deci există o problemă. Care era argumentul pe care Kevin Warsh îl avansase? Argumentul este acesta – gândiţi-vă la anii ’90. Gân­diţi-vă la Greenspan. Alan Green­span (fost guvernator FED – n.red.) a refuzat mult timp să majoreze dobân­zile pentru că era, de fapt, cel mai important personaj instituţional din lumea politicii monetare care a sesizat ceva ce se întâmpla în Statele Unite: o creştere a productivităţii datorată dezvoltării extraordinare a industriei de telecomunicaţii şi tehnologiei informaţiei, a internetului şi a folosirii software-ului.

Astăzi, Kevin spune că inteligenţa artificială (IA) va creşte productivi­tatea până la un punct în care asta va ajuta la combaterea inflaţiei – pentru că este destul de clar că o produc­tivi­tate mai ridicată tinde, prin ea însăşi, să fie dezinflaţionistă. Este adevărat? Ei bine, primele studii – există studii publicate de Banca Reglementărilor Internaţionale, care arată că asta se întâmplă în Europa, cu certitudine.

Şi în Statele Unite există mai multe studii preliminare care arată că acelaşi fenomen are loc şi acolo. Dar există o diferenţă uriaşă între IA care creşte productivitatea în anumite sec­toare specifice şi IA care creşte pro­ductivitatea întregii economii ameri­ca­ne în agregat. Cu alte cuvinte, cât timp va dura până când IA va fi adop­tată de toate companiile? Aceasta este marea întrebare.

Dacă ar fi să iau acum o decizie, nu m-aş baza pe o creştere agregată masivă a productivităţii acum, mâine, care să ajute efectiv la stăpânirea inflaţiei. Probabil aş face ceva înainte. Aş acţiona înainte.

 

Diferenţa de productivitate între UE şi SUA

Există totuşi un lucru – trebuie să fiu nuanţat – pentru că, de fapt, pro­ductivitatea din Statele Unite a cres­cut în ultimii şase ani. Dacă măsori productivitatea într-un anumit fel – în limbajul economiştilor, la paritate a puterii de cumpărare, la preţuri con­stante – obţii un decalaj între SUA şi Europa de nouă puncte procentua­le faţă de 2019. Deci productivitatea creşte mult mai rapid acolo. Creşte, da. Dar este asta din cauza IA?

Ce îmi spun cei care ştiu despre asta este că e din cauza digitalizării. E o explicaţie mai simplă, dar e vorba despre câştigurile enorme de eficienţă pe care companiile le realizează efectiv prin digitalizarea fluxurilor de lucru şi a proceselor.

Şi, într-o anumită măsură, asta se întâmplă şi în Europa. Spuneam mai devreme: există un studiu apărut acum aproximativ trei luni, care arată o cifră pe care nu o aşteptam. Astăzi, 37% dintre companiile europene adop­tă IA. Mă aşteptam la o cifră mult mai mică. În Statele Unite, pro­centul este desigur de peste 50%, dar nu mă aşteptam la cei 37%. Însă celă­lalt lucru interesant este că amploarea creşterii productivităţii la companiile care au adoptat IA este de ordinul a 4% – ceea ce este enorm. Şi tot în ace­eaşi direcţie, un studiu recent al OCDE spune că jumătate – 50% – din creşterea productivităţii dintre acum şi 2030 va fi datorată adoptării IA.

 

Despre raportul Draghi din 2024 – ce progrese a făcut UE între timp

Dacă mă raportez la ce mă aştep­tam – nu sunt dezamăgit. Cunoşteam Europa, şi felul în care funcţionează Europa, prea bine pentru a crede că totul se va întâmpla foarte repede.

Dar ceea ce s-a întâmplat este că, de la lansarea raportului, lumea se mişcă acum cu o viteză mult mai mare – şi, prin urmare, nevoia de adoptare mai rapidă nu a făcut decât să crească. Şi, apropo, ce se întâmplă pe plan in­ternaţional – în comerţ, în relaţia cu Statele Unite, dar mai general în lu­mea IA – impune o adoptare mai rapidă. Deci nu sunt nemulţumit. Ur­măresc cu interes cum se mişcă lucru­rile. Şi lucrurile s-au mişcat – con­trar multor aşteptări negative, care, apropo, erau destul de justificate. Lucrurile s-au mişcat. Dacă vorbim de reglementare, Comisia Europeană s-a mişcat. Anul acesta, abia anul acesta – în primul an, nu se mişcaseră prea mult. Guvernele – foarte puţin.

În ceea ce priveşte progresul: a exis­tat mult progres la nivel de sector privat, despre care se vorbeşte mai puţin. Dar, de fapt, în unele sectoare, în ultimii trei ani, numărul de joint ventures, parteneriate, fuziuni şi achiziţii (M&A), partajări de brevete a crescut dramatic. Gândiţi-vă la sec­torul apărării – care este cel mai dina­mic în acest moment. Ştim cu toţii cât de fragmentat este în Europa. Şi este fragmentat pentru că fiecare ţară – sau şase, şapte ţări – vrea să aibă propriile sisteme de armament perso­nalizate: artilerie, tancuri, totul. Dar acum le fuge nisipul printre degete. Deci ce se întâmplă acum este că multe dintre aceste tehnologii – în special cele noi din domeniul apărării – sunt create şi construite, proiectate şi fabricate în Ucraina. Şi astfel, multe ţări europene adoptă efectiv o armă de o singură marcă, un singur producător. Şi asta, în sine, este ceea ce se numeşte inte­grare în domeniul apărării, integrare a industriei de apărare.

Deci ceea ce spun este că – şi ace­laşi lucru se vede în multe alte sectoa­re ale industriei. De exemplu, în robo­tică, există multe componente stan­dar­dizate transversale mai multor industrii. Toate astea se întâmplă fără anunţuri mari. Ceea ce mai avem nevoie este o schimbare a instituţiilor, a vitezei de luare a deciziilor. Pentru că o mare parte din mediul de regle­mentare şi cel legislativ poate fi schimbat doar dacă ne unim eforturile şi acţionăm. Şi acesta este, cred, cel mai dificil lucru de făcut.

Diferenţa de viteză a luării deci­ziilor dintre Europa şi alte părţi ale lumii a devenit izbitoare astăzi. Dar pre­misa este aceasta: a fost întotdea­una adevărat că autocraţiile decid mai repede decât democraţiile. Deci, într-un fel, o anumită lentoare este parte integrantă a oricărei democraţii. Pe de altă parte, ar trebui ca un model de luare a deciziilor să fie indiferent faţă de viteza cu care se mişcă restul lumii? Cu alte cuvinte, ar trebui să rămână mereu acelaşi, indiferent de ce se întâmplă în restul lumii? Şi răs­punsul este nu.

 

Ce se poate face pentru creşterea competitivităţii în UE

Există foarte multe schimbări pe care le poţi face. Una, de exemplu, în domeniul reglementării – în care, de­sigur, suntem campionii lumii. Există mult de făcut prin acţiuni adminis­trative ale Comisiei Europene. Doar cetăţenii Europei pot spune dacă vrem o Europă federală. Există un son­daj derulat de Comisia Europeană – se numeşte Eurobarometru. Şi apro­xi­mativ 90% dintre persoanele inter­vie­vate au răspuns că vor mai multă Europă. Vor mai mult. Consideră că guvernele ar trebui să acţioneze mai mult împreună. Şi 75% dintre ei au spus că mai multe resurse ar trebui alocate şi cheltuite la nivel european. Aceasta este solicitarea cetăţenilor. Dar vor mai multă Europă – dar nu acelaşi tip de Europă. Vor o Europă care funcţionează efectiv pentru ei, pentru interesele lor, care le apără interesele. Şi pentru asta, trebuie fie să schimbi sistemul decizional, fie să schimbi numărul de ţări care fac lucruri împreună. Şi poţi face ambele. Cealaltă cale este cea care se întâmplă în sectorul apărării – unde există deja un grup de ţări – Germania, Franţa, Polonia, Regatul Unit, ţările nordice şi cele baltice – care simt poate mai a­cut ameninţarea rusă şi au creat prac­tic un grup care lucrează efectiv îm­pre­ună. Acum, asta e în domeniul apă­rării, dar poţi face acelaşi lucru în cazul uniunii pieţelor de capital. Dacă îţi dai seama că nu poţi avansa cu 27 de ţări, trebuie să faci cum ai făcut cu zona euro. Am decis să mergem îna­inte, dar unele ţări nu. Regatul Unit a semnat Tratatul de la Maastricht cu o clauză de opt-out. Au spus: semnez tratatul, dar nu sunt sigur că voi face parte din zona euro. Rămân în afară. Asta a fost înainte de Brexit. Dane­marca – alte ţări nu au aderat la euro. La început eram, cred, 12. Acum sun­tem în jur de 20. De ce? A funcţionat, şi atunci alte ţări au aderat. Deci ceea ce spun este că tratatele noastre prevăd această posibilitate.

 

Care a fost povestea „Whatever it takes – vom face tot ce este necesar“ pentru salvarea euro

Mulţi uită prima parte a acelei fraze, care era „în limitele mandatului nostru“. Vom face tot ce este necesar, dar în limitele mandatului. Deci nu am depăşit mandatul BCE spunând asta. Exact. Vedeţi – ei bine, lăsaţi-mă mai întâi să descriu contextul. Con­textul era extrem de sumbru. Veneam din 2011, când BCE majorase dobân­zile de două ori în mijlocul celei mai grave recesiuni de după război. Mare greşeală. Eu am fost, apropo, unul dintre cei care au votat pentru majo­ra­rea dobânzilor, fiind membru al boardului BCE. Deci – mare greşeală. Apoi am devenit Preşedinte al BCE. Am evaluat toţi indicatorii de credit şi bancari. Şi am văzut cum totul se ducea la fund. Şi astfel – prima decizie fără precedent: am decis să reducem dobânzile la prima şedinţă după ale­gerea mea, o lună mai târziu. A doua fără precedent: nu reduci niciodată dobânzile de două ori la rând. Am re­dus din nou. Am luat măsuri pentru a extinde creditele pe termen lung acor­date băncilor – niciodată făcut înainte. Pieţele au rămas complet neimpresio­nate. Euro a continuat să scadă. În iu­nie, e adevărat, liderii au luat o decizie foarte importantă: crearea uniunii bancare. Pieţele abia s-au mişcat. De fapt, nu s-au mişcat deloc. Deci, pe când mă aflam la Londra la sfârşitul lui iulie, euro – cel puţin, oameni din toate colţurile lumii pariaseră că euro va pieri. Nu existase niciodată o de­claraţie despre ireversibilitatea euro.

Şi astfel, lumea considerase – pe bună dreptate – euro ca un produs fi­nan­ciar. Dacă funcţionează, funcţio­nea­ză. Dacă nu, îl arunci. Ei nu lua­seră în calcul faptul că euro este un produs politic, că a apărut prin voinţa statelor. Aceasta era situaţia. Şi sin­cer, cu câteva zile înainte – la acea vre­me petrecusem aproximativ 3–4 zile la Londra, vorbind cu mulţi oameni din comunitatea financiară şi de afaceri, şi cu oameni din New York. Şi am căpătat cu adevărat impresia că – şi, apropo, în toate aceste contacte, ex­perienţa mea anterioară la Goldman Sachs m-a ajutat enorm. Vorbeam cu oamenii, şi asta aş fi făcut şi mai târziu: să ascult pieţele. Iar pieţele îmi spuneau: ascultă, aţi terminat cu euro.

Şi atunci intru la Lancaster House şi trebuie să ascult discursul premie­rului britanic de la vremea respectivă. David Cameron, care descria Londra ca cel mai bun loc din lume pentru afaceri. Era un discurs comercial de fapt pentru Londra. Eram puţin iritat de asta. Deci când am urcat pe scenă – trebuia să vorbesc 3 minute şi jumă­tate. Îmi amintesc că Mervyn King, care conducea panelul, a spus: 3 mi­nute şi jumătate, nu mai mult. Şi urma să fie un eveniment absolut nesemni­ficativ. Făceam parte din întreaga coregrafie care preceda deschiderea Jocurilor Olimpice. Deci aveam o declaraţie pregătită.

 

Care a fost contextul declaraţiei, cum a fost pregătită

Două lucruri trebuie să fac cunos­cute. În primul rând, aveam studii în cadrul BCE care arătau beneficiile a­nunţării unor programe de cumpă­rare de obligaţiuni pe pieţe fără li­mite. Cumpărasem obligaţiuni pe pieţe şi înainte, dar problema cu acel program era că îşi pierdea mult din credibilitate în momentul anunţării. Deci de îndată ce transmiteai pieţelor: voi cumpăra cantitatea X de obliga­ţiuni pentru a menţine dobânzile la acel nivel – primul lucru pe care îl fă­ceau era să parieze împotriva scăderii dobânzilor. Şi atunci am anunţat achiziţii nelimitate de obligaţiuni – disponibilitatea de a cumpăra – bazată pe o analiză riguroasă a BCE.

Apoi, al doilea lucru. M-am gân­dit că şi comunicarea trebuia să fie pu­ternică şi credibilă. Foarte credibilă. Credibilitatea era dată de prima parte a propoziţiei- „în limitele mandatului nostru“ – care, apropo, a fost contes­tată ulterior în Germania. Şi sincer, am câştigat la Curtea de Justiţie a Uni­unii Europene. Pentru că man­da­tul nostru este să menţinem stabilita­tea preţurilor. Dar ce fel de stabilitate a preţurilor mai menţii dacă nu mai ai monedă?

Acesta a fost motivul pentru care am venit cu acea frază. Dar desigur, credibilitatea finală a venit din decizia Consiliului Guvernatorilor (BCE) patru zile mai târziu, care a confir­mat-o. Plec de la Lancaster House fără să ştiu care a fost reacţia pieţelor. Merg undeva în Londra – era o zi frumoasă. Primesc un telefon de la soţia mea, care spune: ce ai făcut? Am spus: de ce? Nu ştiu. Ei bine, fiul tău tocmai m-a sunat şi a zis: a înnebunit? Şi am spus: nu, nu, nu. Deci totul porneşte cu o scuză faţă de soţia mea.

 

Ce se întâmplă pe scena politică, dacă va fi invadată de populişti sau nu

Totul depinde de ce se înţelege prin populist. Există diferite moduri de a defini populismul. Unii definesc populiştii pe toţi cei care câştigă alegerile.

Alţii definesc populiştii ca pe cei care fac promisiuni incredibile. Şi atunci, dacă foloseşti această definiţie, trebuie să observi că există o diferenţă între populiştii stupizi şi populiştii inte­ligenţi. Cei stupizi tind să facă ce au promis înainte. Cei inteligenţi se schimbă. Şi dacă se schimbă, devin mari susţinători ai Europei. Deci ai aceste situaţii. Ai, de exemplu, marea schimbare din Ungaria – este acesta un impuls enorm pentru forţele democratice împotriva populismului? Aş fi prudent acolo, dar cu certitudine a fost o schimbare în ce consider a fi direcţia corectă.

 

Despre relaţia dintre puterea politică şi băncile centrale

Ei bine, există o diferenţă între BCE şi Fed. Independenţa BCE este consacrată în constituţie – în Con­stituţia Europeană. Independenţa Fed este prevăzută doar în lege. Poate fi schimbată de Congres. Deci situaţia este diferită. Apoi, mandatul Fed este mult mai ambiţios şi complex decât mandatul BCE, pentru că Fed are un mandat dual – nu doar stabilitate a preţurilor, ci şi ocupare deplină a forţei de muncă. Mandatul BCE este doar stabilitate a preţurilor. Dar, mai general, există două lucruri. Ar trebui bancherii centrali să vorbească mai mult pentru a explica deciziile de poli­tică monetară? Şi răspunsul este pro­babil da. Gândiţi-vă la anii ’90 – cele­brul Greenspan – la mijlocul anilor ’90, schimba dobânzile fără niciun anunţ. Pieţele trebuiau să înţeleagă singure. Acum ne-am schimbat. Am evoluat mult. 30 de ani sunt o peri­oadă lungă. Şi am trecut de la acel tip de comunicare, mai ales după sfârşitul anilor ’90. Cred că este un lucru bun să explici politica monetară.

Celălalt lucru este: ar trebui bancherii centrali să vorbească despre lucruri din afara politicii monetare? Atunci când nu există inflaţie, ban­cherii centrali tind să vorbească mai mult despre alte lucruri. De îndată ce văd inflaţie, au probleme. Şi pur şi simplu uită de restul. Dar punctul cheie este că există un risc în a vorbi despre alte lucruri – şi anume că oamenii spun: bine, eşti independent, dar independenţa ta este limitată la politica monetară, pentru că nu eşti ales de popor. Dacă vorbeşti despre alte lucruri şi faci greşeli, pierzi credi­bilitate pe miezul mandatului tău – politica monetară. Şi asta este teribil.

Celălalt motiv pentru care este cu adevărat rău este că atunci când politicienii comentează mult deciziile de politică monetară, ameninţă inde­pendenţa politicii monetare. Comuni­carea este un instrument important al politicii monetare.

Din acest punct de vedere, îmi place această etapă din viaţa mea, pentru că pentru prima dată am – prima dată – pot vorbi liber fără să mă gândesc la ce instituţie reprezint sau conduc.

Nu trebuie să mă îngrijorez de ce gândesc alţii, de ce ar spune instituţia, de care ar fi consecinţele pentru insti­tuţie. Deci este o perioadă bună. Şi, de fapt, nu cred că limbajul raportului (Draghi -n.red) ar fi ieşit aşa cum a ieşit dacă ar fi trebuit să mă îngrijorez de – adică, de alte lucruri. Deci acum vreau să fac ce fac în momentul de faţă.

---

Mario Draghi a fost intervievat de jurnalistul CNN Richard Quest. Interviul a fost redactat de Adrian Seceleanu si Sorin Pâslaru