Bomba cu ceas a îngrăşămintelor ameninţă să arunce în aer preţurile alimentelor în Europa

La mai mult de două luni de la începutul războiului din Iran, majo­ritatea consumatorilor nu au ajuns încă să simtă durere la casele de mar­cat. Carrefour insistă că preţurile sale nu s-au modificat, iar lanţul german de discount susţine acelaşi lucru.

Această stare de fapt nu va dura, însă, scrie Politico.

Războiul din Golf duce la preţuri mai mari la o baghetă prin trei paşi lenţi. Gazele devin îngrăşăminte. Îngrăşămintele hrănesc recoltele. Recoltele devin alimente. Fiecare etapă durează săptămâni, iar ciclul întreg, luni.

„Majoritatea alimentelor aflate în prezent pe rafturile supermarke­tu­rilor au fost produse cu inputuri cum­părate sau contractate înainte de criză“, arată David Laborde, care con­duce divizia de economie agroali­mentară a FAO din cadrul ONU.

Europa îşi produce propriile îngrăşăminte azotate, dar cu gaze importate. Când perturbările din Golf împing preţurile gazelor în sus, îngrăşămintele produse în Europa se scumpesc la rândul lor.

De la începutul conflictului din Iran, gazele s-au scumpit cu 59%, iar unele îngrăşăminte cu până la 50%.

Consumatorii vor resimţi cos­turile legate de carburanţi mai întâi, până la sfârşitul verii. Impactul scumpirii îngrăşămintelor va fi simţit mai târziu.

Pentru primăvară, fermierii europeni au avut noroc. Majoritatea îşi făcuseră rezerve de îngrăşăminte înainte de război, iar oficialii Comisiei Europene spun că necesarul pentru acest sezon este în mare parte asigurat.

Însă norocul respectiv se epuizează. Fermierii plasează acum comenzi pentru plantările din toamnă, iar cifrele nu se pupă. Grâul se vinde cu acelaşi preţ ca înaintea războiului, deşi costurile legate de îngrăşăminte au crescut. Unii cultivatori îşi reduc consumul de azot. Alţii trec la culturi care au mai puţină nevoie de el. Ambele alegeri înseamnă recolte mai mici în 2027, când consumatorii vor resimţi într-un final efectele războiului.

În faţa perturbărilor, Comisia a acţionat pentru a diminua criza energetică şi a relaxa regulile legate de ajutoarele de stat pentru a-i ajuta pe fermieri. Cu îngrăşămintele e mai greu. Dependenţa Europei de gaze importate pentru propria producţie de azot este în creştere de decenii. Planul de acţiune în sectorul îngrăşămintelor pe care comisarul european pe agricultură Christophe Hansen îl va prezenta pe 19 mai a fost gândit cu mult timp înainte de război.

Planul se bazează pe patru piloni: reducerea dependenţei de importuri, creşterea producţiei interne, promovarea de alternative cu emisii reduse de carbon şi susţinerea fermierilor pentru a folosi mai puţine îngrăşăminte. Niciunul dintre cei patru piloni nu funcţionează în cazul deciziilor de plantare din 2027. Construirea unei fabrici de îngrăşăminte durează trei, până la patru ani, iar producţia din UE este deja cu 19% sub nivelurile din 2019.

Mai sunt şi taxele. Taxa UE la frontieră pe carbon pentru îngrăşămintele importate, CBAM, a intrat în vigoare la 1 ianuarie, supraimpozitând importurile din ţări cu reguli climatice mai slabe.

Suprapunându-se peste scumpirile provocate de război, aceasta face îngrăşămintele mai puţin accesibile chiar când fermierii au nevoie mai mare de ele.

Fermierii americani, care dispun de mai puţin timp pentru a-şi face rezerve, resimt deja durerea pe care Europa o anticipează anul viitor. Aproximativ 70% dintre aceştia spun că nu-şi permit toate îngrăşămintele de care au nevoie în acest an. Departamentul american al Agriculturii anticipează cea mai mică recoltă de grâu din 1919.

La nivel global, vulnerabilitatea este şi mai mare. Iar China înrăutăţeşte situaţia. Beijingul a suspendat exporturile de îngrăşăminte fosfatice până în august, a restricţionat amestecurile de azot-potasiu în martie şi a anunţat stoparea exporturilor de acid sulfuric începând din mai.

Potrivit lui Alvaro Lario, preşedintele Fondului Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă, o agenţie ONU fondat după o criză similară a îngrăşămintelor şi petrolului, acum aproape 50 de ani, arată că astfel de crize continuă să apară, la fiecare opt până la zece ani, însă remediile structurale promise după fiecare rareori sunt implementate.